Cel mai probabil m-am născut bătrân. Mă gândesc la faptul că încă de la începuturile conștientizării m-am aflat în orice anturaj în ipostaza celui despărțit de semeni. Nu am suferit de neputința vreunei socializări, este mult mai simplu; niciodată nu mi-au plăcut mirosurile umane, căci pentru mine nimicnicia, minciuna, falsitatea, prostia, lașitatea și neputința, au emenat permanent aroma pestilențială a dezamăgirii. În vene mi-a fiert mereu acea tentație a evadării dintre cei care nu au nimic de spus, de oferit, de împărțit. Nu există nimic seducător în amorfitatea fericirii tocmai din cauza incertei ei stări; atunci mă întreb care este rostul existenței în cohorte!? Și din acest motiv rămân despărțit de semeni ...
*
M-am născut bătrân și tocmai de aceea nu am crezut
niciodată în acele povești aparținând familiilor frumoase. Dramele sunt ascunse
sub preș până mucegaiul răzbate-n afară și sângele se spurcă cu ura ce până ieri
era iubire. Astfel de trăiri îmi repugnă precum disprețul care mă domină când
văd mucegaiul răzbind. Decât să privesc, să observ și să doară mai bine
despărțit de semeni, tocmind liniștile atât de necesare suportării. Când în
mine a murit copilăria eram deja bătrân. Inima și carnea își cer drepturile,
rațiunea mă duce-n letargia cărnii, un absurd identic voluptății dintr-un marș
funebru. Iremediabilul s-a produs și mi-e imposibil să mai fac diferențe între
om și lighioană; și-atunci am știut că nimic nu-mi mai este de trebuință.
M-am născut bătrân și de
atunci scriu cu un condei înmuiat în conștiință ... 
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu