marți, 16 iulie 2013

Regretul de a fi (IV)



Pentru un ins care declară că nu are regrete, spun că totuși sunt câteva care mă-ncearcă. Aceste regrete nu sunt vii, sunt doar pulsațiile eternului război dintre afect și rațiune. Uneori mă-ndoi sub povara unor gânduri răscolitoare, care-mi storc ființa de orice împotrivire și calm uscându-mi lacrimile nenăscute. Mi-am deprins ființa cu suferința și orice stare de bine îmi pare o binemeritată pauză nimfomaniacă, fiindcă răsfățul vieții este desfrâul sfinților. Nu pot atinge paroxismul vieții decât tânguindu-mă și zvârcolindu-mă în agonie, căutând a-mi asuma blestemele lumii pentru culpa lașității de “a fi”! De prisosință mi-ar fi sărutul sângeros al apusului și asta doar dacă aș avea certitudinea că în fiece apus umanitatea și-a pus toată speranța în iertarea propriei neputințe. Am dreptul să mă-ntreb prin ce hazard mi-a devenit destinul acest drum încrâncenat și înglodat în tina aceleiași neputințe!? M-aș putea scălda cu drag în cinismul Divinității, în schimb o fac cu scârbă în cel propriu. Cu mine sunt împăcat și mi-e prea mult cu mine. Să-mi fie tristețea, amărăciunea și singurătatea virtuți, iar cinismul și masochismul vicii e singura motivație pentru care rezist vieții …

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu