Recviem pentru cei ce mai suntem...

                                                                                          ”Moartea n-are sens decât

                                                                                              la oamenii care au iubit

                                                                                                     pasionat viața.”

                                                                                         Emil Cioran – Lacrimi și Sfinți   

          Prea multă tristețe în juru-mi. Se duc pe rând oameni dragi mie, care cumva erau datori Divinității pentru a schimba lumea. Lumea aceasta nu le-a oferit mare lucru, cel mai probabil câțiva prieteni care stăpânesc și respectă acest deziderat (prietenie). Câțiva prieteni este mult prea puțin pentru câte ne-au oferit ei nouă, celor rămași. Când mă gândesc la cei pe care i-am pierdut în ultima vreme, totul începe cu un poate incert.

          Poate sub motivul tristeții reîncep a scrie. Cuvintele se adună greu într-un lizibil al gândurilor. Dincolo de gânduri, neînțelegerea se zvârcolește căutându-se de logica întâmplărilor. Deși știu că în dragoste și moarte nu am aflat logică, sufletul meu se încăpățânează să descifreze aceste mistere. De ce iubim, de ce murim? Iubirea și moartea sunt, și din nou mă agăț de un poate, singurele certitudini, pe care însă le refuzăm cât trăim în intensul nostru. Nu este un secret că iubind învățăm despre moarte, indiferent cât de mult am refuza această complementaritate. Dacă asupra iubirii insistăm căutând-o, de moarte fugim pentru că ne temem de ceea ce este dincolo de ea sau pentru că iubim prea mult ceea ce nu am trăit încă. Dacă viața ar fi o entitate atunci omul ar fi pentru ea singurul paradox acceptat.

          Poate pentru că ei nu mai sunt nouă ne revine împlinirea trăirii. Le suntem datori și când mă gândesc la ei am același gând:  ei și-ar dori să trăim preaplinul vieții la care ei nu au mai ajuns! Le datorăm ieșirea din disperare și durere, căci pentru a trăi ei acestea, acum nu mai sunt. Suntem datori să le purtăm zâmbetul pe propriul nostru chip, pentru a-l împărtăși celor care n-au apucat să-l privească, să-l îndrăgească. Le vom datora mereu sarea lacrimilor, pentru că amintirea lor este unul dintre puținele vii-uri din noi.

       Cel mai important este să nu uităm cine suntem. Aici poate-le dispare. Suntem ceea ce suntem și pentru că ei au făcut, fac și vor face parte din noi...