Destine-n deșert și declin...

Destine-n deșert și degeaba (poema a VIa)

Sub piele mă-ncearcă frigidul,

în vene mă-ncepe un frig,

tristețea mi-aduce placidul,

tăcându-ți prin ludic te strig:

tu soare mă ceartă că-s noapte,

că port un refugiu-n idei,

proces de intenție, nu fapte

blestem peste semenii mei.

Divine ce-ți poate tristețea?

A mea e la capăt de drum,

străină de mine-i tandrețea,

un ieri, azi sau mâine-i oricum.

Egalul mă stăruie-n toate,

indiferența-i arma celor duși,

distanța tu stai și-o socoate

ce-s inimi la polii opuși?!

Din suflet îmi pleacă noblețea

căci port un refugiu-n suspin,

Divine salvează-mi tandrețea!

Destine-n deșert și declin...