joi, 13 noiembrie 2014

Mai crede cineva în suflet?!...


Foarte rar îmi este dor de ceva sau cineva; mi se întâmplă tot mai puțin astă trăire, astfel încât atunci când mi se-ntâmplă atingerea dorului mă simt cuprins de teama unei exaltări cu consecințe devastatoare. Mă bucură orice îmi face bine și dorul îmi face un bine masiv, trezindu-mă brusc din letargia unei reverii confundabilă cu rutina cotidiană. Trăiesc și jinduiesc puternic după ce-i de trebuință sufletului, apoi departele sau tăcerea dorului mă aduce înapoi, în stingerea unei nopți lipsite de răceala lunii. Căderea din trăire nu comportă nici un soi de durere; însă pot spune cu șoapta unei taine numai a sinelui: căderea suportă pierderea unei alte vieți.  Nu știu câte vieți are omul, dar știu că are în drepturi putința de a se bucura de toate; și totuși nu o facem, nu trăim fiecare viață. Preferăm absurdul unei idei nebune, fixându-ne țeluri fără miză. Îmi lipsește febrilitatea, tremurul buzelor și înghețul lor la spaima unui sărut, amarul sângelui ce clocotește până-n furia desfrâului. Apoi sufletul să îmi devină rugul pe care îmi ard fiecare părticică de iubire, fiecare nevroză care i se adresează, întregind-o. Mă gândesc cu o altă spaimă unde se va duce sufletul meu sau el ei, dacă am muri din dragoste, din forța manifestării ei, trăirii ei. Dacă nu este nimic dincolo de ce avem aici?! Fără putința de a-mi duce acea iubire până la capătul lumii, al vieții și dincolo de ea, nu-mi mai rămâne nimic. Nu-mi rămâne nici ceea ce am trăit din puținul de aici. Totul va aparține neantului, inclusiv uitarea.
Oare îmi este bine că trăiesc astfel?! Că sunt dispusul lui până la capăt și dincolo de el?! Acum parcă nu-mi este nici bine, nici rău, parcă mi-e dor de un dor. Atunci întreb în pustiul asumat: mai crede cineva în suflet?! Oare mă mai aude cineva?!...  

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu