Cumva iubim...

          Suntem dependenți de sămânța iubirii. Genetic sădită în suflete, nouă nu ne rămâne decât grija ei. Sufletul ne este precum o gradină plină de toate florile lumii. Există o rânduială nepricepută de noi, însă scrisă în destine, astfel încât fiecare iubire urmează ciclul naștere-moarte. În mine nu au încolțit toate semințele; se prea poate ca unele să rămână astfel, însă dacă aș putea avea regrete atunci ele ar cuprinde dezamăgirea. Oare câte flori ale sufletului ajung la maturitate? Ne ratăm uneori în nefericiri complicate, deși în grădina sufletului sunt atâtea neatinse, netrezite, necomplicate. Cât de simplă poate fi viața, cât de simplă poate fi iubirea?!

         

        Iubirile complicate sfârșesc în cenușa rece a uitării. Nu există floare să nu ofilească, nu există iubire care să dăinuie; un motiv în plus să experimentăm genetic simbioza. Simt o oarecare împlinire pentru că grădina mea știe să trăiască și cu salinitatea lacrimilor, dar și cu limpezimea unei dăruiri nealterate de rațiune. 

            Așa cum Divinul a știut a așeza stelele pe cer, așa știu și eu a-mi îngriji grădina.

    

           Mi-e dragă și cenușa rece, cu precădere când trăiesc furtuni, căci vântul are grijă de toate și de sufletul meu...