(XII)

Nici un oscpiciu nu ne poate trata de marile suferințe; în schimb ne poate trata de existență descompunându-ne rațiunile de ”a fi”. În astfel de momente mă gândesc că moartea este singurul psihiatru recunoscut de Dumnezeu. Dacă L-aș întâlni, L-aș întreba dacă s-a tratat vreodată de nebunia creației Lui ...

*

Nu înțeleg cum acei dintre semenii care au atins forma acută a suferinței pot stărui în ea. Nu înțeleg cum aceiași semeni se pot hrăni cu amărăciunile lor și speră la o reabilitare definitivă, redescoperind diferitele gusturi ale vieții. Aș accepta o singură explicație; acei semeni au un pact cu Divinitatea prin care pentru iluzia fericirii eterne au ales acest martiriu defulat public, astfel încât să ne chinuie și să ne sfâșie liniștile. Trebuie că este foarte plăcută această osândă de a te răzbuna pe fericirile noastre mărunte ...

*

Nimic nu poate compensa suferința izbăvită dintr-o iubire neîmpărtășită. Există în schimb clopote care ne pot acoperi urletele de durere și cămăși de forță care să ne țină de cald în noaptea vieții ...

*

Motivul pentru care suntem atâtea miliarde pe pământul ăsta ... Ființele golite de expresia iubirii sunt cele dedicate științei și evoluției, dar ele sunt atât de puține încât nu se poate forma nici măcar un pluton de execuție.

*

Dacă lacrimile noastre ar intra în circuitul apei în natură, apa ar fi raționalizată iar diabetul cea mai dorită și longevivă boală.