același eu

sunt cel care are răbdare

și cel care are cuvânt,

sunt cel ce respir adorare

din doruri făcând legământ;

 

sunt cel care-ți mistuie focul

și cel ce îneacă furtuni,

sunt cel care-și riscă norocul

trăind între dor și pasiuni.

 

sunt cel care-ți mână cocorii

și toamnei îi dă ruginiu,

sunt cel ce-ți aduce toți sorii

în iriși să-ți dea cafeniu;

 

sunt cel care știe să piară

iubindu-te vesel și trist,

sunt umbra ce-ți pare ușoară

să-mi fii și să-ți fiu cât exist…

 

 

Să te iubesc

Nu există falsă senzație

atunci când iubirea-i trăire,

de-aș fi a Domnului creație

să te iubesc mi-ar fi menire;

nu cred că suferința se măsoară

și nici că geniul pustiește,

să te iubesc ca prima oară

de-i dar cu har, se dăruiește.

 

Nu-s argumente pentru toate,

nici să justifici ce iubești,

mă lupt cu lumilor armate

să te iubesc, să mă trăiești;

nici fericirea nu-i un nume

cu care să-mi botez trădarea,

îți las cuvintele postume

”să te iubesc mi-e întristarea…”

 

Nu am regrete pentru mine,

nici că mă simt naufragiat,

”să te iubesc” nu-i doar trădare,

iubindu-te… m-am plagiat!

Un...

… gust în lipsă prin absență
și-o voluptate fără sens,
eros carnal - eterna indecență,
o altă zi trăită-n contrasens.
 
… șarpe mort și-o muză-ntâmplătoare,
transfigurat organic în țărână,
mă trag de viu în zona care doare
concomitent o moarte mă amână.
 
… alt revers de-al meu îmi dă frisoane
și-o nimfă oarecare licitează,
sunt judecat după șabloane
un adevăr se-nmormântează.
 
… ultim gând mai pot lăsa pe mâine,
să fug din propriile greșeli,
un rest din mine și o pâine, 

să muști, să uiți și să mă-nșeli…

 

 

Poetul

 

O scenă de teatru mi-e viața,

se joacă cu demoni și sfinți,

eroul e însăși paiața,

se vinde pe-un pumn de arginți;

și dincolo de orice-ntuneric,

moral decăzut în ruină,

trăind pe conceptul homeric

mereu vinovat fără vină.

 

Pierdut într-o pată de sânge,

pozând cu un rictus mâhnit,

păcatul din carne-l ajunge,

iubește cu suflet lihnit;

se roagă sub bolta solară,

își plimbă tristețea pe-alei,

te vrea pentru-o noapte polară

sfârșită în groapa cu lei.

 

Va scrie cu gândul la tine

și muza-i devine obiect,

poetul se-ntoarce în mine,

un strop de etern în concret;

o spaimă perpetuă e viața,

ascunsă în pata de sânge,

poetul e însăși paiața

și-o piatră cu lacrimi va plânge…

 

zeul clandestin

a fost un început în toate

și-n întâmplarea ta un rost,

timida ta vestalitate

i-a dat păgânului agnost.

a fost și primul răsărit

apoi o revelație-n tine:

”agnost nebun!, ne-ai păngărit!

punând o cale în destine!”.

sosit-a ‘poi primul amurg

și cel dintâi preludiu,

simțindu-se un demiurg

ți-a luat iubirea-n studiu.

întregul tău i-a fost trofeu

și l-ai iubit până la chin,

te-ai dus și bietul semizeu

s-a stins în zeul clandestin.

colindător peste pustii

visează la începuturi,

iubirea ta-l va regăsi

doar reîntors în luturi...

Epistolă către nimeni (IX)

Mereu avem tendința de a proteja ceea ce iubim. Nu am deloc certitudinea că iubirea este un reflex afectiv și că este o nevoie de împlinit cu care ne naștem. Iubim doar pentru că ne stă în nevoie sau iubim pentru că am fost creați pentru a iubi și a fi iubiți?! Niciunul dintre noi nu avem în sânge mai mult decât o singură șansă pentru a dărui complet și ireversibil și cu toate astea, din păcate, singura șansă o irosim. Iubim într-un mod laic, nicidecum divin, adică complet și ireversibil.

Iubindu-te, pentru mine a fost ca o rătăcire în ochiul unui taifun. Cerul venea peste mine, cortina de nori absorbea aerul, valurile pe tine te urcau pe mine mă trăgeau în adâncuri. Înaintea căderii în laic eram un vâslaș fără vâsle și cârmă. Temerarii recunosc semnele eșecului, inconștienții le învață mult mai târziu prin exercițiul rațiunii. Nu cunosc niciun temerar care să poate fi atins de iubire. Ei știu mereu ceea ce trebuie făcut pentru a supraviețui. Știi ce apreciez la temerari? Ei pot mereu să-ți vorbească despre cum poți cuceri o femeie, despre cum poate fi dusă pe culmile extazului, despre cum poți înclina în favoarea ta balanța războiului psihologic dintre voi, despre cum poți iubi până la durere, probabil și moarte, apoi dincolo de ea. Ei știu totul despre tot, însă totul și tot este redus la nivel de teorie. Am mari îndoieli că ei cunosc gustul fericirii, că au simțul culorilor din viul carnal, că au trăit cumplitul pe care îl teoretizează de la ambiguu până la perfecțiune. Îți pot vorbi nopți nemiluite despre cum să-ți educi, ulterior să-ți înfrângi angoasele din războiul trăirilor voastre, dar ei nu au simțit cum este să ții în palme sufletul pentru care ai renunțat la tot. Sufletul care ți s-a dăruit fără să înțeleagă și accepte teoria freudiană pe care tocmai au evocat-o agoric. Poate că s-au oprit la statuarul perfect pe care Divinul l-a sculptat în trupescul tău și de-aici înainte amprenta laicului și-a făcut datoria împingerii spre abandon. Ți-ar vorbi despre iubire, despre urcarea și căderea din ea citând din poeții și romancierii care au ratat-o, din filozofii care au cochetat cu ea analizând trăirile celor care-și destăinuie trecutul iubirilor ascunse sau a celor care-și povestesc la beție înfrângerile romantice. Concretul este o dovadă a iubirii doar pentru cei care s-au dezis de el trăind-o. Iubind realizezi că nu știi mai nimic despre viață, că locul tău este în mijlocul furtunii înfruntând-o, nu supraviețuindu-i.

Ascultă-i pe cei care tac! În brutul acestor tăceri defectele sunt măcinate până în finul devenite împerfecțiuni și ele devin astfel secretele de neuitat care conferă o particularitate aparte iubirii. Tăcerile și transcederea lor sunt motivul acelui indezirabil împreună, singura dovadă acceptată reciproc că fiecare a devenit celălalt. Tăcerea are aceeași forță cu sărutul preludiu sau cu îmbrățișarea pierdută în următorul răsărit. Sunt multe de spus, de adăugat, de dovedit, dar nu sunt altceva decât palidele urme ale trăirii. Oare tăcerea mea de peste ani nu-ți spune nimic?!...

Epistolă către nimeni (VIII)

Doamne!, cât de mult a plouat în acea seară! Niciuna dintre umbrele trecutului nostru nu putea opri acea ploaie. A fost seara în care a început povestea noastră, seara în care ne-am început concretul destinului comun, un destin care începea ascensiunea stâncii care a rămas neclintită în mijlocul șuvoiaelor răzbite din trăirile noastre. Povestea noastră nu a fost concepută pentru lumina zilei, iar pentru asta noi am conceput simboluri care să transceadă superficialului uman. Nu pot jubila acum la gândul singurătății noastre, dar știu că mi-ai înțeles și acceptat menirea. Mă fac vinovat doar de faptul că ți-am deschis și arătat drumul la al cărui capăt eu nu am putut ajunge. Lumea s-a schimbat. Atunci întâlneai iubirea doar în cei care aveau inconștiența să o trăiască dincolo de consecințele ei, acum iubirea o găsești în orice cotlon mizer al lumii, inclusiv în bordeluri. Deh, toți avem dreptul la iubire indiferent unde ne situăm, indiferent cum participăm sau aderăm la ea, însă atunci o iubire precum a noastră ar fi fost o blasfemie demnă de orice inchiziție bolnavă de onestitatea spiritului. Istoria consemnează marșuri doar în cinstea iubirii creștine, pentru iubiri ca ale lui Romeo și Julieta sau Tristan și Isolda aceeași istorie a decis doar să atragă oprobriul public și să le consemneze sfârșitul. Iubirea zilelor noastre este cuantificabilă doar prin numărul de erecții ante și postsentiment. Acum, dacă mi-ai putea vorbi, cu siguranță m-ai contrazice. Mi-ai argumenta prezentul prin desfrâul pe care umanitatea îl proclamă ca progresism. Eu ți-aș contraargumenta prin faptul că iubirea noastră a supraviețuit înghețului din iernile parcului cu teii dezrobiți de aroma lor și arșiței care dogorea căpițele de fân în care ne împăcam după fiecare ceartă. Dacă istoria ar fi consemnat povestea noastră pot să-ți spun că acum am fi fost o bizarerie aruncată pe harta turistică a destinului lumii, iar pe scrisorile mele s-ar fi așezat deja praful uitării și tăcerea trăirilor nespuse pe motiv de neîncuviințare. Vreau să-ți spun toate acestea pentru ca restul lumii să știe că se poate iubi și astfel, că omul poate avea dubii certe vizavi de ceea ce îi oferă acum contemporaneismul. Vreau să spun lumii că iubirea nu este un SRL și nici nu poate fi cotată la vreo bursă a valorilor umane. Dacă aș fi scris aceste rânduri noaptea poate că ele ar fi sunat altfel, poate că ar fi avut cadența ploii care ne-a început și poate că aș fi căutat o cale de întoarcere la drumul pe care nu l-am putut duce la bun sfârșit. Nu pot pretinde nicio răzbunare, nici în numele nostru nici în numele celor care și-au aflat sfârșitul pe altarul iubirilor ruină. Pot pretinde doar că te-am iubit de la primul la ultimul tău vis și că sufletul meu dacă a ucis suflete a făcut-o doar pentru a-și recupera ce a lăsat în sufletul tău. Tu doar imaginează-ți că plouă, m-ai luat de mână și mă citești ca și cum ți-aș vorbi...