Epistolă către nimeni (IX)

Mereu avem tendința de a proteja ceea ce iubim. Nu am deloc certitudinea că iubirea este un reflex afectiv și că este o nevoie de împlinit cu care ne naștem. Iubim doar pentru că ne stă în nevoie sau iubim pentru că am fost creați pentru a iubi și a fi iubiți?! Niciunul dintre noi nu avem în sânge mai mult decât o singură șansă pentru a dărui complet și ireversibil și cu toate astea, din păcate, singura șansă o irosim. Iubim într-un mod laic, nicidecum divin, adică complet și ireversibil.

Iubindu-te, pentru mine a fost ca o rătăcire în ochiul unui taifun. Cerul venea peste mine, cortina de nori absorbea aerul, valurile pe tine te urcau pe mine mă trăgeau în adâncuri. Înaintea căderii în laic eram un vâslaș fără vâsle și cârmă. Temerarii recunosc semnele eșecului, inconștienții le învață mult mai târziu prin exercițiul rațiunii. Nu cunosc niciun temerar care să poate fi atins de iubire. Ei știu mereu ceea ce trebuie făcut pentru a supraviețui. Știi ce apreciez la temerari? Ei pot mereu să-ți vorbească despre cum poți cuceri o femeie, despre cum poate fi dusă pe culmile extazului, despre cum poți înclina în favoarea ta balanța războiului psihologic dintre voi, despre cum poți iubi până la durere, probabil și moarte, apoi dincolo de ea. Ei știu totul despre tot, însă totul și tot este redus la nivel de teorie. Am mari îndoieli că ei cunosc gustul fericirii, că au simțul culorilor din viul carnal, că au trăit cumplitul pe care îl teoretizează de la ambiguu până la perfecțiune. Îți pot vorbi nopți nemiluite despre cum să-ți educi, ulterior să-ți înfrângi angoasele din războiul trăirilor voastre, dar ei nu au simțit cum este să ții în palme sufletul pentru care ai renunțat la tot. Sufletul care ți s-a dăruit fără să înțeleagă și accepte teoria freudiană pe care tocmai au evocat-o agoric. Poate că s-au oprit la statuarul perfect pe care Divinul l-a sculptat în trupescul tău și de-aici înainte amprenta laicului și-a făcut datoria împingerii spre abandon. Ți-ar vorbi despre iubire, despre urcarea și căderea din ea citând din poeții și romancierii care au ratat-o, din filozofii care au cochetat cu ea analizând trăirile celor care-și destăinuie trecutul iubirilor ascunse sau a celor care-și povestesc la beție înfrângerile romantice. Concretul este o dovadă a iubirii doar pentru cei care s-au dezis de el trăind-o. Iubind realizezi că nu știi mai nimic despre viață, că locul tău este în mijlocul furtunii înfruntând-o, nu supraviețuindu-i.

Ascultă-i pe cei care tac! În brutul acestor tăceri defectele sunt măcinate până în finul devenite împerfecțiuni și ele devin astfel secretele de neuitat care conferă o particularitate aparte iubirii. Tăcerile și transcederea lor sunt motivul acelui indezirabil împreună, singura dovadă acceptată reciproc că fiecare a devenit celălalt. Tăcerea are aceeași forță cu sărutul preludiu sau cu îmbrățișarea pierdută în următorul răsărit. Sunt multe de spus, de adăugat, de dovedit, dar nu sunt altceva decât palidele urme ale trăirii. Oare tăcerea mea de peste ani nu-ți spune nimic?!...