Frânturi...

*

Fugind de adevăr

ne rămâne doar ființialul,

din ceea ce-am iubit

rămâne doar finalul.

**

După fiecare noapte cu tine

un altul se oferă zilei,

un îndreptar al sinelui

mi-ar da vulgarul milei.

***

Te-am iubit mereu cu teama

că după tine,

nu mai există nimic.

Acum știu!

Singura teamă reală

este că pot iubi anemic...

****

Te-am vrut a mea și ca atare,

datoare-mi ești cu-o renunțare,

dator îți sunt cu o-nălțare!...

*****

Redându-ne singurătății,

petrec un timp numai al meu

și-ți spun pe limba nedreptății

că eu și tu nu-i tu și eu!...

Iubește ceea ce te ucide

În brațele tale, instinctism

și gândul mă ascunde-n sânul lumii,

amant dezmoștenit de erotism

un Lucifer al ne-nălțimii;

prezent în spațiul voluptății,

corupt al sângelui senzual,

ofranda-adusă zeității,

tribut al zeului barbar.

Și te-am iubit la întâmplare,

vremelnic adorată-n gânduri,

trupescu-ți echivoc sub soare

ispita rece din rotunduri,

te-am blestemat să mă înduri,

să-mi poți ierta orice trădare,

profanator al multor iaduri

negându-ți dreapta lepădare.

Femeie! M-ai iubit mai mult

și m-ai urât cu disperare,

descumpănire-n absolut

și-o veche spaimă în iertare;

senzația ta de fericire

s-a șters în mintea mea lucidă,

și calea ta spre izbăvire,

iubirea mea, să te ucidă!...

Paradoxul din vis

M-am visat exact cum sunt. M-am visat mințindu-mă, lipsit de subtilitatea oricărei agresiuni pe care mintea-mi o poate închipui. M-am visat văzându-mă-n oglindă precum un maldăr de împotrivire, un munte al zădărniciei, stabilit pe creasta celor contrariați de ridicolul ăstei lumi. M-am visat străbătut de haosul neîmplinirilor, dorindu-mă al nimănui. M-am visat naufragiat într-o lume inutilizabilă, o lume în care preaplinul faptelor a înduplecat neputința. M-am visat fecundul lighioanelor străbătut de fioruri asemeni condamnaților la moarte. M-am visat un Dumnezeu al reconceperii ăstei lumi, prins în întunericul începuturilor. M-am visat lipsit de orice sentiment de vinovăție pentru că exist.

M-am trezit contrariat. Eram alungat de pe creastă. Sufletul meu trebuie hrănit cu roua seninului dimineților tale. Te privesc dormind și-mi pare că tocmai ce tu-mi trăiești visul!...

Despre iubire

Nici o tristețe nu seamănă cu alta

și nici un eșec nu mă poate-ndepărta suficient

de ceea ce-mi ești.

N-am curaj să-i las iubirii

prilejul unei dureri fără căpătâi

și fiece tristețe rămâne datoare unei șoapte nerostite.

Mă-ncep în foc, gândindu-mă la tine,

mă ard în neliniștea departelui tău

și mă dizolv în speranța,

că din acel departe,

se vede focul rugului iertării!

Mi-e sete! Moartea mi-ar da sărutul ei,

dar setea mea tânjește după tine!

Între noi vidul,

în mine ecoul unui ultim gând:

răcorește-mă măcar cu amintirea ta!...

Sunt în toamna vieții

și soarele îmi spune:

”mi-ești cea mai dragă dintre frunze...”.

Destine-n deșert și de tot...

Întoarce-mă-n tine femeie,

primește-mă-n sângele tău,

o viață în mine se-ncheie

și noaptea-mi devine călău;

pe pleoapă așează-ți sărutul,

pe tâmplă dă-mi sânul tău plin

ne strângem în brațe trecutul

și clipa ne iartă de chin

Nu plec înainte de vreme,

nu stau o secundă în plus,

trăit-am destul în extreme,

mă bucur de-un ultim apus!

În tot ce ne mișcă e toamnă,

sunt frunză, tu blândul meu vânt,

mi-ești ca dintâi-a oară, doamnă,

mi-ești prim și ultim cuvânt;

întoarce-mă-n tine femeie

sărutul pe suflet să-ți pot,

eternul în mine-l descheie,

destine-n deșert și de tot...

Destine-n deșert și desprins...

De ce te-oi mai iubi femeie?

Mi-ai fost dintâia-n lumea șatră,

suflet ursit în gând să-mi steie,

o nostalgie-n miez de piatră;

sunt multe anotimpuri împreună,

dar și mai multe de când nu-mi mai ești,

nici linia vieții nu-ți mai ia diurnă,

iar lutul reîncarnării nu-l muncești.

Obișnuiți ai firului de iarbă,

aniversând albastrul lunii pline,

grăbind pe Eros să ne-absoarbă

uitasem ce ni se cuvine!

Părtași la ce n-a fost să fie,

pierduți în rostul iluzoriu,

prezența ta în mine-i vie,

sunt o adicție-n provizoriu.

Mi-ai fost dintâia-n lumea șatră

și-un anotimp în atriu' stins,

obișnuiți ai miezului de piatră,

destine-n deșert și desprins...

Ieri

Acum stau aici. Acum!

Până ieri reușisem să mă ridic deasupra războiului

în care am fost actori fără voie.

Falși actori!

Până ieri am fost bărbatul pe care nu l-ai fi iubit niciodată,

azi sunt bărbatul pe care l-ai iubit

deși nu l-ai cunoscut îndeajuns.

Am rămas singurul martor al ploii.

Tăcerea în care te-am ascuns până ieri,

acum te răzbună.

Locuiesc pe strada spre o nouă viață

și sonata unui pian din vecini îmi blestemă tăcerea.

Deasupra ta simt albastrul cerului,

în mine inima coboară-n bernă

și ploaia nu-mi curăță rănile

pentru că încă te iubesc.

Până ieri reușisem să mă ridic deasupra războiului,

azi tăcerea e plină de vocile lui.

Stau ascuns după ușa casei fără număr

pe fragila strada spre o ”nouă viață”.

Până ieri reușisem să mă ridic deasupra războiului,

azi mă poți găsi după blestemul pianului din vecini.

Acum stau aici!...