Nici
o tristețe nu seamănă cu alta
și
nici un eșec nu mă poate-ndepărta suficient
de
ceea ce-mi ești.
N-am
curaj să-i las iubirii
prilejul
unei dureri fără căpătâi
și
fiece tristețe rămâne datoare unei șoapte nerostite.
Mă-ncep
în foc, gândindu-mă la tine,
mă
ard în neliniștea departelui tău
și
mă dizolv în speranța,
că
din acel departe,
se
vede focul rugului iertării!
Mi-e
sete! Moartea mi-ar da sărutul ei,
dar
setea mea tânjește după tine!
Între
noi vidul,
în
mine ecoul unui ultim gând:
răcorește-mă
măcar cu amintirea ta!...
Sunt
în toamna vieții
și
soarele îmi spune:
”mi-ești
cea mai dragă dintre frunze...”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu