Am...

          ... o beție grea dinaintea promisiunilor pe care le regăsesc în imensitatea veșniciei. Cea mai dragă îmi este promisiunea iertării. Ca atare, dați-mi un motiv pentru care nu aș păcătui complet și insensibil...

          ... înțeles mult prea târziu agonia geniilor; este fadă și lipsă de pudoarea înfrângerii. Doar creația îi salvează de oprobriul public...

          ... despicat propria-mi existență în miile de bucăți ale oglinzilor în care mă priveam. M-am analizat în fiecare dintre ele. Apoi le-am amestecat separat, bucățile de sticlă pe deoparte și pe de altă parte, concluziile. În nici o oglindă nu mai sunt eu, în niciun întreg nu mă regăsesc. Mă-nfior la gândul că le-aș fi putut amesteca deopotrivă, într-un singur întreg...

          ... parte de o iubire alcătuită preferențial din două componente: etică și estetică. Dacă prima mi-a dezintegrat universul limitându-mă, cea de-a doua m-a nenorocit...

          ... ridicat altar fiecărei iubiri pe care am rătăcit-o prin trecutul meu. Îmi spun că este un argument suficient pentru mă sustrage tuturor religiilor pământului...

          ... o atroce doză de încăpățânare atunci când mi se-ntâmplă iubirea. Nu pot iubi decât cum sunt, cum știu, cum îmi stă în putințe. Toate sunt sortite pieirii și iubire aflat-am în toate. Încăpățânarea mea, trebuie că este susținută și de o doză enormă de masochism...

          ... înțeles tot ceea ce este de reținut despre fericire, ca teorie. Practica trebuie să fie ceva complet ermetic, pentru că niciodată nu am trecut de stadiul teoreticianului...

          ... visuri mult prea pozitive, în care fericirea își face de cap, pentru ceea ce sunt...

          ... o mare îndoială în ceea ce privește incompletul și ireversibilul, pentru că oricând suntem capabili de o ratare completă și definitivă...

Îndurare

Îndură-te de mine, tu, femeie

și iartă-mă de-a mea menire,

sunt fire sfâșâiată de condeie

pierdut printre-a iubirii tâlcuire;

îndură-te de mine, tu, străine,

nu crede-n cele spuse de ecou,

descătușează-te din turma de jivine

și de destinu-ți scris cu indigou.

Îndură-te de mine, tu, cea numită viață,

mai lasă-mi liber timpul ce mi-e dat,

ca mine poți găsi destui pe piață,

pe tine te găsesc în omul alterat;

îndură-te de mine, Tu, Divine,

nu-mi da povara veghei de pe Styx,

nu-s truditor în a iubirii tiranie,

mă știi, în infinit sunt punctul fix...

Ce, cum, cât, cui...

Ce...

... ne pică din cer aparține doar cerului...

... are de oferit veșnicia? Infinitul iluziilor noastre...

... am iubit cel mai mult în copilărie? Tăvăleala-n pietre, când prin vene îmi curgea lavă...

... sete de viață am avut cândva?! Nici măcar nu-mi simțeam foamea...

... patos dezarticulat mă definește! Toată candoarea ta este pervers de inutilă...

Cât...

... de mult ne-ar folosi întoarcerea în ancestral, mai ales conștientizându-ne?!...

... cinism ascunde lumina celor orbi!...

... diletantism se-ascunde în spaima neființei!...

... de vag și de neutru poate fi adevărul!...

... animalic am aflat în puritatea iubirii! Nicăieri nu am aflat ceva care măcar să merite a fi menționat...

Cum...

... mă poți iubi, când umbra mea e doar fum și cenușă?!...

... poți tu găsi înțelegere, în ceea ce eu nu sunt?!...

... poți răstălmăcii rănile mele? Tu mi-ești vraci, eu mi te doresc iubită...

... putem noi mântui ceea ce nici PreaÎnaltul nu poate ierta?!...

... putem iubi ceea ce ne seamănă?! Singura certitudine este că-i cunoaștem, ca atare le înțelegem suferințele. Ceea ce am eu în comun cu semenii este tocmai ceea ce mă desparte de ei...

Cui...

... pot cere iertare, că am devenit complicele Diviniului?...

Azi...

          ... lumea mea s-a schimbat. Am auzit prea mulți în juru-mi vorbind despre sfârșitul lumii. Ajuns în camera de hotel m-am gândit la disperarea lor. Ei incorigibili, eu inert. M-am întrebat la ce ne-ar folosi un nou răsărit?!...

          ... m-am lăsat preluat de pasul molcom sau grăbit al celor care se-nghesuie pe trotuarele infime dar încinse, de pe riviera litoralului românesc. Am fost sub asediul unei inflații de chipuri nemulțumite, dezamăgite. I-am întrebat de ce aleg prezentul din tmpul ce le-a rămas și nu am primit nici un răspuns. Mi-a reușit doar schimbarea expresiei dezamăgirii cu acea simplă și tâmpă expresie a nedumeririi...

          ...  am realizat că suntem obiectul preferat al ratarii prin iubire. M-am simțit trădat. Obiectele nu prind niciodată viață, indiferent de dibăcia celor capabili să reseteze destine...

          ... am renunțat pentru o singură oră la orice formă de robie. În nesupunerea mea m-am trezit complet singur. Din nefericire, în nici un pustiu nu am aflat fertilitate...

          ... mi le-am asumat pe toate; inclusiv scuza că sunt, că exist...

Când?!...

          Când mă uit în oglindă, uitare cu care mă confrunt în fiece dimineață, îmi este imposibil să nu mă-mpiedic de ridurile timpului, de firele albe – rămășițe ale gândurilor, lipsite de liniștea unui răspuns. Când mă uit în oglindă mă copleșește incertitudinea timpului trecut, care nu m-a iertat, care nu ne iartă, cel care nu cunoaște nimic despre compasiunea de care cu toții am avea cândva și cumva nevoie...

          Când mă uit în mine, uitare cu care mă confrunt în fiece cotidian, îmi este la fel de imposibil să nu mă sufoc în arșița pustiului cu care m-am ales lăsându-mă în voia simțurilor inimii, cea care-mi impunea disprețul compasiunii irosite prin deceniile uitate în carne. Mă cobor într-un iad asumat doar de demonii mei. Tot ceea ce am sacrificat, oferind ăstei lumi aparține unui cer mult prea înalt, locul unde uitările sunt iertate pe deplin...

          Când mă uit la tine îmi sunt suficiente amintirile. În ele am păstrat loc nostalgiei și lacrimilor, însă și bucuriei că ne-am întâmplat. Am lăsat loc și iubirii, cu a ei revoltă cu tot, răspunsul ei la lepădarea mea de ea, de tine, de noi. Mă uit la primul sărut, dar și la ultimul, la locurile în care am fost, dar și la cele în care nu am ajuns niciodată deși ni le-am promis reciproc, mă uit la viztele cărnii tale în carnea mea. Nici un viitor nu trebuie hrănit cu amintiri...

          Când mă uit la mine îmi doresc să mă fi născut orb... 

Iubiri efemere

Descătușare-n cele care-au fost

și-o renunțare-n cele care sunt,

împotrivirea firii-n cele făr’ de rost,

din sânge toate-s șterse-n amănunt;

în efemer le-am rezolvat pe toate

și-n cele toate te găsești și tu,

o viață nouă potrivită-n poate,

în groaza-i, inima-mi zbătu...

Prudent pricepe lumea să se teamă

de ceea ce în timp am devenit,

iertările sunt stări de-o seamă,

nimicuri definite-n infinit;

Nu mai respir un aer demn de umbră

și sunt absent, omis din viața mea,

în dinainte mi se-așterne sumbră,

o inima captivă într-a ta...

Același zilei cea de mâine eu voi fi,

un drum în crusta praf de nori,

sunt gând în tot ce veți gândi,

sunt răsăritul zilei făr’ de zori...

Sfârșitul ca necesitate

         Nimic nu este făcut să dureze. Ceea ce omul a creat pentru a rezista naturii este distrus de om. Există o logică extrem de simplă în toate. La fel este și în acest caz. Oricât de mult ne-am dori un lucru sau o persoană, oricât am investi pentru a obține ceea ce ne dorim, nu ne este suficient. Categoric că tot ceea ce obținem cu trudă ne conferă o satisfacție aparte, dar această satisfacție este efemeră, la fel cum este și omul în firescul lumii. Ne sacrificăm pentru bucuria personală, mult prea puțin pentru cea a semenilor și odată atins acel țel, realizăm că suntem tributari neajunsului. Ceea ce am obținut devine certitudine și rămâne în urma noastră. Uneori victoriile se estompează până-n stadiul de amintire. Pentru că sunt prea mulți factori generatori de incertitudine suntem dispuși tot mai des la renunțare. Să luăm ca exemplu binele și răul. Aceste noțiuni sunt diferite de la individ la individ, totul rezumându-se la un raport personal între individ și ceea ce doresc ceilalți de la el. Alt exemplu: autocunoașterea. A ne recunoaște sincer, a ne evalua cât mai aproape de adevăr ne va ține cât mai departe de eșec. Și totuși aici intervine un paradox fără de care noi nu am fi evoluat: cum putem deveni mai buni, mai performanți, dacă nu ne forțăm limitele, dacă nu încercăm să trecem dincolo de ceea ce știm noi că suntem? Însă, dincolo de aceste incertitudini, dincolo de ceea ce cunoaștem, totul se rezumă la existență. Știm despre existența noastră că este ceva temporal. Timpul ne afectează în aceeași măsură ca și spațiul în care conviețuim, însă diferența constă în faptul că spațiul poate fi schimbat adeseori, dar timpul irosit nu are reversibilitate. Atunci ne rămâne doar să alegem modul în care ne consumăm timpul care ne este dat. Facem sau nu? Construim sau distrugem? Iubim sau ne aruncăm sufletul la câini? Iertăm sau pierim plini de ură și dispreț?     

         Pentru că suntem atât de vulnerabili, pentru că suntem atât de incerți, sfârșitul devine uneori o necesitate. Sfârșitul se impune! Cât de diferiți putem fi față de ceea ce credem noi că suntem, dacă viața noastră este un buchet de mai multe începuturi și sfârșituri? Buchetul dă mereu senzația de ordine, de domestic, uneori chiar de eleganță, încrengătura lasă loc de sălbăticie, de instincte, de stadiul primar...