În insomnia umbrelor mărunte

În insomnia umbrelor mărunte,

astâmpărăm amorului avânt,

escaladându-ți Venusului munte,

mă lepăd ție-n veșnic legământ.

În insomnia umbrelor mărunte,

golește-mă de viul cel perfid,

ducându-ți dorul până-n amănunte,

când tu nu ești mă tem de suicid.

În insomnia umbrelor mărunte,

purtăm pe carne urme de cinism

și până vin ninsorile pe frunte

să-i dăm pasiunii  renta de ludism.

În insomnia umbrelor mărunte,

ne vom păstra cât va fi vrere,

de frici tu inima-mi descrunte,

prin dor să-mi fii, să-ți fiu avere.

Susțin ”Ora de religie în școli”!

         Stau la birou și mă gândesc cum să încep acest editorial. Începutul este cel mai greu pentru că sunt convins că acest subiect controversat va genera câteva polemici și în subsolul acestui demers jurnalistic. Înainte de orice revoltă sau aprobare (fie ele și tacite) din partea dumneavoastră, rugămintea mea este să nu vă pripiți și să citiți până la capăt. Categoric că pot greși în aprecierile personale care urmează a fi subiectul lecturii dumneavoastră, tocmai de aceea am început cu această rugăminte.   

         Am să continui cu ”Cele zece porunci Dumnezeiești”.

1.  Eu sunt Domnul Dumnezeul Tău; să nu ai alți dumnezei afară de Mine.

2.  Sa nu-ți faci chip cioplit, nici altă asemănare, nici să te închini lor.

3.  Sa nu iei numele Domnului Dumnezeului tău în deșert.

4.  Adu-ti aminte de ziua Domnului și o cinstește.

5.  Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, ca bine să-ți fie și mulți ani să trăiești pe pământ. 

6.  Să nu ucizi.

7.  Să nu fii desfrânat.

8.  Să nu furi.

9.  Să nu ridici mărturie mincinoasă împotriva aproapelui tău.

10. Să nu poftești nimic din ce este al aproapelui tău.

         Trebuie să recunosc că sunt una dintre uscăturile acestei păduri numite umanitate. Am încălcat măcar patru din cele zece porunci și sunt convins că nu sunt singurul. În fapt nu există seamăn fără de păcat, ca atare pădurea de care pomeneam anterior, simbolic, ar trebui formată numai din uscături. Din fericire, fără a judeca, majoritatea uscăturilor păstrează mugurii speranței în sufletul lor. Nu doresc a forța metafora, luați-o mult mai simplu, folosind cele scrise anterior precum un exercițiu de imaginație. Ca atare, nu sunt cel mai autorizat a vorbi despre ce este cu sau fără de păcat. Sunt unul dintre cei care intră foarte rar în biserici și vizitează una sau două mănăstiri pe an. Tot eu sunt singurul jurnalist care s-a revoltat atunci când s-a produs schisma Mitropoliei Ardealului prin înființarea Mitropoliei Clujului, Maramureșului și Sălajului, adresându-i regretatului mitropolit Bartolomeu Anania, unul dintre cei mai mari cărturari români, o scrisoare deschisă foarte agresivă prin care îi acuzam pe domnia sa și mai mulți înalți prelați ai Ortodoxiei Ardelene de virtuți etalate în fals și jocuri ridicole care frizau doctrina ortodoxa, tocmai acea doctrină pe care ei chiar dacă o propovăduiau, au încălcat-o. Fiind sibian la origini am deținut destule informații cu privire la ceea ce s-a întâmplat în Sinodul Bisericesc al Mitropoliei Ardealului atunci când, în condiții care nu doresc să le redeschid aici, a fost ales mitropolit al Ardealului, ÎPS Laurențiu Streza. Atunci nu am fost luat deloc în seamă de colegii de breaslă din motive lesne de înțeles: teama față de Dumnezeu, teama de a nu supăra înalte fețe bisericești, patriotismul local exagerat și alte cele mai puțin importante. Doar Ministerul Cultelor și portalul online Hotnews.ro au preluat atunci scrisoarea mea deschisă. Eseistica mea, ca scriitură, conține suficiente răfuieli personale cu Divinitatea, așezate într-un dialog imaginar, astfel încât dacă trăiam în vremea inchiziției, deja eram istorie, nicidecum martir. Sunt suficiente motive pentru a surprinde prin poziția mea în acest război mediatic îndoielnic la care suntem supuși și pe care îl merităm într-o mare măsură, dar cred cu tărie în nevoia predării religiei în școli.

         Argumente pro. Noi și copiii noștri suntem contemporani celor care vandalizează țara de 25 de ani. Îi trimitem la școală și ce văd? Colegi de ai lor, copiii de bani gata ai unor directori impuși politic, foști interlopi deveniți acum mult prea onorabili, politicieni deveniți factor de decizie sau poziționați în înalte funcții de demnitate publică, afaceriști-miliardari de carton sau ai avocaților acestora, evazioniști profesioniști ș.a.m.d., le dau cu tifla până la umilință pentru indecența de a respira același aer cu ei. Deschid televizorul și ce văd? Arestările unor nume mai mult sau mai puțin sonore, circarii DNA și DIICOT care adună prosperii autohtoni, revolta ineptă și vădit manipulatoare a celor vizați de brațul slab al legii, dar mai ales că în România se poate trăi bine eludând legea. Exemplele pot continua. Într-o țară în care justiția este oarbă, nici măcar chioară, în care sistemul legislativ suportă modificări în funcție de interesele celor aflați la putere, copiii noștri își pierd reperele, nu au modele de urmat în afara noastră, sunt lipsiți complet de orice sursă umană de inspirație. Știința noastră de a fi părinte a sădit în rădăcina existenței lor  diferența dintre rău și bine, ”întuneric” și ”lumină”, noapte și zi, însă cam atât; din punctul meu de vedere nu este suficient. Suntem una dintre multele țări în care cetățenii nu-și cunosc drepturile, habar nu au despre constituție sau legile care îi îndrumă, îi apără sau îi condamnă. Haosul rațiunii coroborat cu cel al sufletului ne conduce la robia spirituală. Păi să avem pardon! Le spun copiilor noștri că nu există stat în astă lume, al cărui sistem legislativ să nu conțină câteva dintre poruncile decalogului Dumnezeiesc, indiferent de cultul religios predominant în țara respectivă. Nu sunt diferențe abisale între Biblie, Coran sau Tora iudaică, ca atare ”să nu ucizi”, ”să nu furi”, ”să nu ridici mărturie mincinoasă împotriva aproapelui tău”, ca exemplu, sunt pedepsite de orice sistem legislativ din lumea aceasta mare. În istoria noastră, în cultura noastră, Dumnezeu a stat mereu la baza biruințelor dar și a înfrângerilor. Gândiți-vă la faptul că Dumnezeu poate fi ”adunat” într-un singur cuvânt, o singură expresie și o unică trăire: iubire! Suntem un popor puternic spiritualizat și chiar dacă se-ncearcă dezrădăcinarea noastră, eu zic că Dumnezeu nu ne va părăsi. Orele de religie pot să le ofere copiilor noștri reperele unui trai decent și în armonie cu aproapele său. Într-adevăr, nu orele predate oricum și de oricine, dar acest lucru îl voi dezbate în cele care urmează.

         Argumentele contra. Manualele de religie. De un ridicol colosal. Într-o analiză a conținutului realizată de Liga ProEuropa, se dau următoarele exemple: În manualul de Religie. Cultul ortodox, pentru clasa a III-a, Editura Sf. Mina, Dumnezeu este prezentat ca fiind violent și răzbunător: „Ca să-l determine pe faraon să-i elibereze din robie pe evrei, Dumnezeu a trimis asupra egiptenilor zece pedepse foarte grele”: a transformat în sânge apa râului Nil; a acoperit cu broaşte tot pământul Egiptului; au apărut ţânţari peste tot; a umplut casele şi pământul egiptenilor cu tăuni; au murit de foame multe vite; au apărut răni şi bube pe oameni şi pe vite; a trimis grindină, apoi lăcuste care au distrus totul; a trimis întuneric peste Egipt; a ucis pe primii băieți nou-născuți în familiile egiptenilor.” Religie. Cultul ortodox. Manual pentru clasa a X-a, Grupul editorial Art. După ce se spune că Biserica a dus o luptă susținută împotriva practicilor magice din toate timpurile, se arată că: „pe vrăjitori să nu-i lăsaţi să trăiască”, „orice bărbat sau femeie se va îndeletnici cu chemarea duhurilor celor morți ori cu vrăjitoria, cu moarte să se omoare, cu pietre să-l ucideți: vinovați sunt”. Aceste exemple le-am preluat dintr-un material de presă semnat Redacția, de pe site-ul nasul.tv. Categoric că vorbim aici de o interpretare subiectivă a manualului dar totuși există și un oarecare adevăr în cele relatate: se forțează foarte mult interpretarea Bibliei la nivelul personal al autorilor manualelor. Dascălii de religie pot fi lipsiți de harul metodologiei didactice (predare) și în unele cazuri cunoștințele lor chiar pot fi superficiale. Ar trebui mai multă atenție în alegerea lor și aici spun că ar trebui o implicare a BOR-ului sau a cultelor religioase care-și trimit reprezentanții în școli. Revin... Copii noștri deschid televizorul. Ce văd? Acuze aduse unor reprezentanți ai cultelor religioase. Habotnicia dusă la extremul iraționalului, disperarea a zeci de mii de credincioși care se târâie în genunchi pentru a ajunge să atingă moaștele unor sfinți mai mult sa mai puțin declarați. Fanatismul religios care nu aduce decât prejudecăți religioase finalizate prin atentate sau execuții care țin de demență. Luxul infantil afișat tocmai de unii reprezentanți ai cultelor religioase și care cer sprijin pentru cei săraci. Ne ducem copiii în biserici sau la mănăstiri. De ce? Mai află ei acolo sensul purității sau sublimul smereniei? Contraargumentele pot continua, însă prefer să mă opresc. Ultima parte mă aduce în fața domniilor voastre într-o controversă care poate părea neverosimilă, care mă încadrează mai degrabă într-un agnosticism decât într-o spiritualitate bine definită.

         Nu este așa oameni buni! Scriu negru pe alb și rostesc răspicat: sunt Florin Otrocol și susțin ”Ora de religie în școli”! Susțin ceea ce acestui popor i-a adus propășirea, ceea ce românilor le-a fost suficient în cele mai grele momente pentru a supraviețui oricărei dureri și oricui, ceea ce i-a adus României cea mai prosperă perioadă din trecutul ei atunci când a fost condusă prin unșii Domnului, reprezentanții monarhiei, Carol I și Ferdinand: crezul în Dumnezeu! Nu sunt adeptul monarhiei, sunt adeptul respectului și credinței în Dumnezeu, aceleași ”argumente” decizionale care în vremea monarhiei ne-au ferit predecesorii de frica unei prăbușiri! Contraargumentele aduse în acest demers jurnalistic pot fi eradicate prin maleabilitate și indulgența reprezentanților oricărui cult religios, cu precădere a Bisericii Ortodoxe Române, prin aprecierea și dezrobirea liberului arbitru, acel moment al alegerii aflat la îndemâna oricăruia dintre noi. Înainte de a fi jurnalist sunt părinte, înainte de fi părinte sunt om și înainte de a fi devenit om nu am fost nimic. Decizia este la voi oameni buni și părinți, dar pentru copilul meu, cu orice risc, până la definitivarea discernământului lui, voi face ceea ce voi considera că este cel mai bine, sau în cazuri nefericite ceea ce este cel mai potrivit. Dacă va fi cineva care să mă judece, atunci să o facă copilul meu, însă până la acele vremuri să mă judece doar PreaÎnaltul!               

Pentru că suntem...

Pentru că suntem toate ni se-ntâmplă,

doi tributari exploziei radicale,

preludiul prinde tâmpla lângă tâmplă

căci suntem vina ființei viscerale;

pentru că suntem ne iertăm de-amaruri,

îmbrățișați în vremea lui crepuscul,

eliberând păcatul de moravuri

trădarea noastră-i scrisă cu majuscul.

Pentru că suntem insinuăm sărutul,

amestecând eternul cu pasiunea,

și fiece amurg e reînceputul,

un pact carnal ne-ascunde goliciunea.

Pentru că suntem mă privez de toate,

de soare, întuneric și căldură,

te voi păstra în dubla paritate,

iubindu-ne m-am vindecat de ură.

Câteva schimbări binevenite...

          Preconizez câteva schimbări în viața mea. Deocamdată am simțit nevoia unei pauze de viață. Rutina și-a făcut suficient damblaua, ca atare este momentul unor schimbări. Deocamdată am renunțat la radio și la presă. Sunt puțin mai odihnit însă și foarte atent la jocurile presei. Mai precis ale celor care susțin că fac presă deși nu-și urmăresc decât propriul interes. Foarte probabil nu voi sta foarte mult deoparte, pentru că așa cum mă știu revolta mă va ajunge curând și mă voi implica doar pentru a mă înfige în iluziile unor presari de duzină. Am oferte inclusiv din partea celor care  au impresia ca ei fac legea prin presa națională, dar foarte probabil nu le voi da curs. Capitala nu-i de mine și nici nu sunt genul celui care acceptă un război inutil doar pentru că o duc mai bine financiar. Nu diger nici un soi de autoritate și cu precădere minciuna și manipularea ca practică de presă. Deocamdată îmi asum statutul rumegătoarei și cam atât. Mă voi decide dacă revin sau nu la Realitatea FM sau voi alege altă variantă. Cele mai mari șanse rămân Clujul și radioul Realității.

         Cafeaua! O altă schimbare care devine obligatorie. De șapte ani savurez cafeaua de la Bourbon din Iulius Mall. De câteva zile m-au cam pierdut. Savoarea cafelei tinde să devină doar o amintire plăcută. Mult părea amăruie sau poate prost măcinată. Oricare ar fi motivul schimbării gustului, pentru mine este suficient să mă decid să schimb locația. Nu am nimic a le reproșa celor de acolo. Am fost întotdeauna respectat de personalul cafenelei. Fetele au fost mereu amabile și cu bun simț, calitate pe care foarte rar o întâlnesc prin bistrouri sau cafenele. Niciodată nu am călcat pragul unei cafenele pentru a-mi clăti ochii sau a puncta la impresia artistică cum fac mulți alții. Pentru mine au fost suficiente trei condiții: gustul cafelei, o servire decentă și posibilitatea practicării exercițiului de ignoranță. Deh! Mofturi, însă mofturi care pentru mine contează. Exercițiul de ignoranță constă în posibilitatea de a citi măcar un ceas sănătos fără a fi deranjat sau perturbat din cursul lecturii. La Bourbon mi-a reușit întotdeauna, deși a fost în majoritatea timpului foarte populat. Dacă doriți să-mi recomandați o cafenea unde pot să-mi continui tabieturile și care obligatoriu prepară o cafea bună atunci primesc cu drag orice sugestie. Mi-aș dori să existe și posibilitatea de a parca în apropiere pentru că în cotidian nimic nu se întâmplă fără mașină. Promit să evaluez la fața locului orice sugestie și în cazul unei decizii să onorez sugestia aleasă cu o invitație la cafea. Pentru sugestii, permiteți-mi să mulțumesc anticipat, indiferent dacă ele vor veni în privat, pe mail, sau în spațiul public al rețelelor de socializare pe care le folosesc.

           Carte! Din nefericire, în orice librărie aș zăbovi puțin timp, constat că se publică tot mai des tot ce-i lipsit de vreo legătură cu literatura sau poezia. Ori am îmbătrânit eu și am făcut-o prost, ori am standardele otrăvite. Categoric că pot avea și gusturi nepotrivite. De mai bine de un an nu mai citesc autori slavi sau occidentali, citesc scriitori evrei și arabi. Dacă ați citit ceva bun în ultima vreme, rogu-vă loviți-mă cu un titlu care să ne merite timpul. Foarte probabil, ceva din ceea ce vouă v-a căzut bine să se potrivească și subsemnatului. Din nou, mulțumiri anticipate.

         Blogul! Scriu mult. Nu tot ceea ce scriu ajunge și pe blogul personal. Sunt varii motive pentru care nu postez totul, însă aceste motive le păstrez pentru mine. Celor care-și doresc mai mult le sugerez cu drag să-și poarte răbdarea cu decența prieteniei pe care o împărtășim împreună, chiar dacă o putem numi doar o simplă prietenie literară. Va veni și timpul scriiturii pe care am păstrat-o doar pentru mine.

            Deocamdată atât. Reverență vouă... și să vă evite rutina! 

Din noaptea ce-mi devine zi

Cum pot numi o noapte făr' de lună,

când nu-i pe cer regina orelor târzii

și port în gând poveri ce te răzbună?

E prima noapte ce-mi devine zi!

De ce-mi doresc o noapte făr' de astre

asemeni celor duși prin sihăstrii?

În negrul nopții prevestind dezastre,

o altă noapte îmi devine zi!

De ce pornesc din noaptea făr' de tine,

când eu în noapte am învățat a fi?

Nimic din ce-i lumesc nu mă reține

în noaptea veche devenită zi.

Și cum se-ntâmplă-n noapte toate cele

și doar un suflet am pentru-al jertfi,

dau rugă ție, lunii și lucirii-n stele

să fiu iertat că rătăcesc prin zi...

Din ploaia unei nopți oarecare

În groapa ce-am săpat-o pentru mine

mă-neacă picuri ce-s zoriți să cadă,

mă-ntind pe nori cu rol de figurine

destinul ca să mi-l preschimb în stradă;

mă calce-n inimi glezne voluptoase

și umbre-mi lasă în chilia goală,

pe chipul meu ce ploaia lăcrimase

să-și uite moartea aura marțială.

Dar până-n vremea ultimei dorințe

mai este timp, consemn spre neîmplinire,

ce-i viu în mine nu-i pentru neființe,

să-i fie dat iubirii-n săvârșire;

din ploi și norii care trec prin noapte

creat-am lume nouă spre-mpăcare,

iar tot ce-i picuri îi prefac în șoapte

duc moartea-n astenia unei nopți polare.

  

Amintirile unei cărți nescrise

         Ceva s-a rupt. Duse-se toate oriunde, cât mai departe de sine. Se pleacă abrupt într-un definitiv lipsit de orice formă a concilierii. Se pleacă cu frânturi de suflet și nu  mai afli nimic, ceva oricât de mic care să poată fi pus înapoi. Orice întoarcere în sine va deforma înzecit ceea ce deja nu poate fi definit. Deja-vu-ul este fructul interzis. Rămâi astfel: diform și fără tăgada unei vindecări. Smulgi laolaltă, răul și binele din tine. Viața pare un chin și prezentul a devenit infima dorință a devenirii. În tine nu e loc pentru reîntregire, din cauza amintirilor care întrețin hemoragia afectului. Te-ai legat de un nume, de o privire, de preaplinul cărnii, de orice te oprește-n nevindecare. Viața nu are un început, nu oferă un concret al sfârșitului. Totul pare incertitudine și deșertăciune. Vrei să renunți dar te temi. Te hrănești cu nostalgie construind iluzia unei desfătări târzii. Pentru ce? De ce? Pentru iluzia că totul se va sfârși undeva, între rândurile unei cărți pe care nimeni nu ți-o va citi. Semenilor le este îndeajuns drama lor, drama ta poate fi doar un model comparativ și nimic mai mult. Un motiv suficient pentru a nu-mi publica niciodată gândurile. Singura, ea hârtia, suportă orice! Noi avem limite! Mult prea multe limite, mult prea multe dureri, mult prea multe amintiri!...