Finitudine (IV)

Melancolia folosește doar prezentului. Își face loc în noi atunci când clipa prețuiește singurătatea, nu acea singurătate aferentă tristeții ci acea singurătate aferentă liniștii. Putem găsi multe justificări stării de melancolie, dar singura justificare reală este cea care are parte de sinceritatea noastră, iar sinceritatea apare doar în preajma singurătății. Orice ne-am făgădui nouă înșine, de la ștergerea regretelor până la atingerea fericirii prin împlinire, nimic nu ne este accesibil fără apropierea femeii. Iubim o singură dată apoi iubirea primește rațiuni consumându-ne prin prezența îndoielilor. Rațiunile iubirii pot fi combătute numai în momentele melancoliei. Arătați-mi-l pe cel care poate uita ce a iubit! Nu există! Din păcate pentru noi ceea ce am iubit a devenit un departe, un trecut, un anotimp care nu se mai regăsește decât în clipa melancoliei. Doar și pentru cenușa din inimi merită trăite clipa melancoliei! Știți de ce? Pentru că toate iubirile care încep în noi, fără excepție, își află finalul undeva în afara noastră sau în străinul care devenim!...