Black Rose

În general, poeților nefericiți le sunt la îndemână începuturile

sau finalurile cu ultimul sau ultima,

însă în cazul meu,

primul sau ultimul îmi este totuna.

Aidoma, începutul îmi este totuna sfârșitului.

Motivul este Black Rose.

Cu el/ea mi-am început ucenicia

într-ale priceperii despre oameni

și despre singurele lor unelte:

ura și dragostea.

Pe orice stradă aș lua-o întâlnesc aceleași destine,

întâlnesc chipuri privind înspre un nicăieri incert,

iar incertul vine de la necunoaștere,

de la ingratitudine.

Străzile pline sau goale sunt lipsite de ecourile oricărui trecut

care locuiește pe acea stradă,

iar zilele ploioase sunt singura bucurie

a florii de nu mă uita, Black Rose.

Poate și de aceea iubesc ploaia!

Nu contest că am cunoscut fericirea prin trăirile altora

și recunosc că am greșit în timpul uceniciei

încercând să le deturnez pașii pe calea rațiunii.

Fiecare dintre noi are dreptul la un/o Black Rose,

însă cel mai important este să știi să-l/o îngrijești.

Deprinderea îngrijirii vine la pachet cu prezența ei/lui în tine,

însă câți dintre noi reușesc

să se răsplătească

cu floarea de nu mă uita?!

Mie mi-a reușit, destinul a fost generos cu mine

și indiferent dacă este adevărat sau nu

că noi suntem făuritorii propriului destin,

închei spunându-ți:

Black Rose, Black Rose,

tu crești numai în întunericul meu…