... te-am șters din păcatele lumii înainte de a te împlini ... (IX)

 

Îmi ești și nu-mi ești! Îmi vii și mă pleci! Stau neclintit într-o așteptare care nu suportă răspunsuri. Întrebările au ars în complicitatea rugului pe care ți-am stins umbra memoriei tale. Cândva mi-ai fost vers și uneori cântec, acum te mai cântă doar ecoului pustiului crescut în mine. Nu doare, nu sare în lacrimi, nu ștersul în zâmbet, doar gândul că-mi ești, că-mi vii ori că-mi pleci. Între noi, așezarea unui amurg incert aparținând susului din josul lumii. Aleatoriu, în momentele vecine nostalgiei, mă simt traversat de reminiscențele voluptății imaginate în lipsă-ți. Însă în trebuințe îmi stă împlinirea unei mărturisiri: trăiesc cu absența nefericirii. Acum nu te cuprinde niciuna dintre formele pe care iubirea le-a știut crea sfărâmând suflete, însă ne-au rămas îmbrățișările șoptite și temerea că zorii ne pot găsi refugiați într-un împreună ireversibil, posibil ucigaș. Dar te întreb: ”ce poate fi moartea când însăși distanțele dintre oameni o hrănesc?”. Oare doar asemănarea vidului din noi ne-a adus împreună și ne-a sedus cu nebunia desfrâului descătușat? Cu tine zilele coborât-au în nopți pentru simplitatea acestui ”a fi”. Te-am înțeles doar acceptându-te, m-am înțeles prin același acceptându-te. Te-am posedat doar cu tine savurându-mă, m-ai posedat cu mine într-un exil neconjugat al sinelui. Te-aș mai putea iubi - oare pentru a câta oară?! - numai murindu-mă, însă nu mă pot lăsa în moftul mâniei Divinului. Lui îi este la îndemână iertarea, mie numai ce i-a mai rămas Lui din iubire, iubind totul.  

Universul meu se frânge sub veșnicia iernii sufocate de muguri...