Am încercat să găsesc grandoare în tristețea omului. Întâi
am încercat cu a mea, apoi am purces să ascult și descânt tristețile lumii. Am
asistat la împreunarea prea multor tristeți, ca să nu fug din calea tristeții
altora. Depășește puterea mea de înțelegere cum o tristețe se poate îndrăgosti
de o alta. Naufragiații acestei lumi care nu-și pot supraviețui, nu vor reuși
supraviețuirea nici la comun. Și totuși, paradoxal, sunt tristeți care ajunse
sub bisturiul lucidității, devin nostalgii. Iubirea captivă în decorul unei nostalgii
mă-nduioșează asemeni tristeții eroinelor din ariile lui Puccini. Să-ți trăiești
propria dramă, depinzând de drama celuilalt, transformând rutina vieții în arta
desăvârșirii viciului, l-ar rușina până și pe Dumnezeu, măsura durerii devenind
salinitatea din lacrimile sfinților.
Trăindu-ți neliniștile atârnat de destinul ratat a ceea ce
iubim este un ridicolul boem, sfidarea nimicului spre care tindem inconștient.
Iubind tristețea ta, ratarea ta definitivă e ca și cum aș iubi nimicul. Nimeni
nu poate trăi fără iubire! Conștientizând nevoie și dependența de iubire, poate
fi o scuză faptul că ni se-ntâmplă să iubim și nimicul?!
Iubirea, ca și nimicul ori tristețea rămân câmpul meu de
luptă!...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu