...
e liniște; în aparența ei, totul se estompează și rezist mai ușor. Sunetele
nopții sunt puține, însă foarte agresive; doar pașii celor care se strecoară în
intimitatea celor ce sunt iubiți în taină sunt o reală primejdie, restul
zgomotelor aparțin lumii și desfrâului ei. În noapte nu există decât nimicul și
uneori, poate, scrâșnetul propriilor gânduri. Și pentru că ești doar tu și
propria-ți respirație, totul tinde în percepție înspre vremelnic și incert.
Există semeni care se tem de noapte și
atunci când nu o pot evita, se caută de umbre, forțând în lipsa unei companii
reale o conversație versatilă cu sinele. Nu au valoarea singurătății și nu o
vor deține niciodată. Spaimele lor atrag nenorocirile și existența lor se duce
ca atare. Îi poți găsi mereu în compania altor eșuați, unindu-și într-un efemer
destinele neîmplinite. Soarele are valoare doar în seninul lumii și al vieții;
și cât de rar li se-ntâmplă astfel de trăiri...
Pentru cei aidoma mie, noaptea poate fi iluzia
echilibrului perfect; uneori chiar trec dincolo de iluzie. Zgomotele rare și
puternice pot impresiona doar liniștea coborâtă în noapte; pentru mine sunt
naturalul unei revolte scăpate de sub controlul rațiunii ce domina un spirit
răvășit complet, apropiat delirului. De aceea trec pe lângă ele și mă strecor
călare pe prietena mea umbra, cea care nu se îndoaie niciodată sub corvoada agitației
gândurilor mele și nici nu se teme de fulgerele stârnite de turnirul
rațiune-afect. Toate se confundă în mine amestecându-se, de la rumoarea gândurilor
până la apăsarea amorfă a pașilor, sunt un fluid coerent supus concentrației
perfecte echilibrului. Mi-e bine în taină și-n afara ei. Și da! Prefer soarele
dinapoia norilor sau ceții, doar așa pot fi priviți corect oamenii...
Like!
RăspundețiȘtergere