Motto: ”... când orbii se-ating
timpul
rămâne în urmă ...”
Mă simt un
străin încarcerat în capcana oaselor. Mă preumblu pe străzile unui oraș lipsit
de lumină; întunericul îmi ascunde timpul, însă în juru-mi se-ntind în taifasul
tăcerii trupuri ce caută lumina. Se simte în aste tăceri apăsarea unei imense
nevoi. Sunt prea mulți căzuți în orbirea minții, sunt mult prea puțini așezați
în reflexia unei licăriri sufletești.
E nevoie de
un senin între noi, un senin care să ne izbăvească de blestemul umbrei ce-am
devenit. Nu există contururi, căldură și șoapte, se-ntâmplă doar temeri,
căutări și gemetele izbirii de trupuri. Se-ncaieră gândurile nerostite, un
soi de încrâncenare fără scânteie a
lașităților. Există totuși contextul general al speranței. Lumina va reveni și
va porni o nouă eră, renașterea rămășițelor lumii din întuneric, sau mai bine
nașterea unei lumi noi în care toți suntem ... ; nici nu mai știm ce vrem a fi,
ce vrem a suntem.
Când se
va-ntâmpla renașterea pentru cei altminteri orbilor, nu va fi nici o primăvară;
fii-va o toamnă în paragina ei, undeva la marginea lumii ...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu