Vanitate

Faptul că se mai poate schimba ceva în astă lume, nu este nimic mai mult decât o iluzie lirică, aflată în mesajul verbal al profeţilor şi nonverbal al proştilor. Din nefericire ei sunt majoritatea care ne expun unei condamnări la viaţă. Vicile şi virtuţile ăstei lumi sunt tortura la care sunt supus zilnic, iar reacţiile neîmplinirilor mele mă supun oprobriului mârşav şi inutil. Adevărata tristeţe zace doar în sinele nostru, restul este doar aparenţă. Cel mai probabil în colimatorul uman sunt victima perfecta pentru orice sacrificiu supus evoluţiei. Nu există nici o diferenţă între un târg al animalelor şi un târg al minciunilor. Grea pedeapsă înseamnă să poţi a trăi doar cu tine, în timp ce lumea vrea să te sfarme bucăţi şi să te-mpartă la masa trădării. Revolta mea este inutilă şi-mi atrage umilinţa; acesta este motivul pentru care sufletul mi-a devenit acel templu afront adus ordinii instaurate forţat. Pentru mine şi cei ca mine, cât timp mai exista muzica, de exemplu, cinismul este doar unealta infirmităţii, starea definitorie milei. Sunt un proscris căruia i se potriveşte tăcerea şi unica infirmitate ce mi-o asum este neputinţa de a fi alături până la capăt de ceea ce îmi este drag. Inocenţa mi-am pierdut-o de la prima palmă întinsă, primită şi dată; atunci am învăţat că echilibrul lumii nu se poate rupe. Tot atunci mi-am jurat o searbădă răzbunare. Sunt unul dintre ultimii călăi universali, iar securea mi-e cuvântul!