... când mă întorc în mine și mă gândesc la cum pot iubi
nu-mi este de trebuință decât acea trăire intensă, pervertită ulterior în
sentimentul imolării (autosacrificare prin ardere), să mă preling imaginar spre
rugul unde mi-am răstignit toate închipurile platonice; căci trebuie a
recunoaște că mă sufoc făr` de paroxismul
iubirii și al senzației că dincolo de ea nu mai este cu putință nimic de aflat,
simțit și trăit. Să stai fixat în extaz, să te completezi prin exprimarea bestialității
ce te definește pentru a-ți impune dominarea sexual-animalică, iar ea să-ți fie
împărtășită, a te lăsa sedus de agonia plăcerii trupului încordat de dorință abandonat
într-o ultimă suflare, precum cea a izbăvirii dinaintea morții, știind că se
poate muri iubind astfel. Mă știu că doar iubindu-te astfel pot suporta
inevitabila povară a singurătății, când tu nu mai ești, iar eu trebuie să mă
împac cu fascinația amăgirii. Voi împrăștia nefericirea în fiece trup și afect
ce mă va străbate după tine, până la momentul unei alte imolări în care voi
schimba doar lemnul rugului, pentru o trăinicie mai îndelungată a flăcării. Cu
fiece ardere îmi șterg din umbra demnității pe care o port cu mine,
pierzându-mi astfel și din uzul rațiunii. Ce poate fi mai mult precum sublimul decât să
urzești împotrivă-ți, iubind cu sufletul curat și complăcându-te în mizeria
desfrâului carnal!? Blestemul iubirii, în fapt este neîmpărtășirea ei; elogiul
iubirii îl aduci nu prin contemplarea sentimentului ci prin trăirea ei extatică.
Îmi doresc ca iubirea să fie percepută ca un păcat, să fiu judecat și condamnat
la veșnicia morții și dacă voi fi lăsat să aleg, atunci să fiu executat prin
ardere pe rug, să pot iubi și dincolo de moarte ...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu