Am avut răbdare cu mine o noapte și m-am recitit. Într-o singură noapte mi-am parcurs ultimii șase ani din viață, m-am reîntâlnit cu mine în cele mai potrivnice perioade. Mi-au fost de trebuință câteva ore bune ca să îmi revin. Niciodată nu am văzut în mine atâta încrâncenare și rebeliune împotriva vieții, precum ceea ce răzbate dintre acele rânduri. Îmi cunosc sadismul, dar nu mă credeam capabil de atâta furie, chiar bestialitate pe alocuri. Într-un sfârșit pot spune că mi-am înțeles contestatarii, dar (pentru că mi-e la îndemănă) mă pot explica. Voi face o reverență vieții dar sub nici o formă vreo concesie. Aleg bruta din mine în detrimentul falsității. Am oroare de tot ceea ce umanitatea a adus la rang de artă: minciuna, lașitatea și desfrâul.
Cel mai probabil, precum semenii am venit pe lume la
pachet cu singurătatea. Foarte puțini suntem condamnați la singurătate, cei
mulți sunteți condamnați la viață. Pentru orice concesie mi-a făcut viața am
plătit împătrit. Avem tot dreptul de a cere orice vieții atâta vreme cât oferim
ceva la schimb. Eu nu am oferit și nu am cerut nimic de la viață, pentru că de
timpuriu am înțeles că meritocrația este o searbădă nădejde. Am întâmpinat
viața cu fervoarea condamnatului la moarte, care se roagă pentru ca ultima zi
să-i fie cea mai lungă din viață. paradoxal, iluzia evadării definitive, iluzia
morții nu o voi primi niciodată tocmai din cauza acelei congenitale condamnări
la singurătate, o condamnare fără termen de expirare, fără putință de împlinire
a vreunei dorințe de reconciliere. Când știi că ceea ce tu trăiești este
autentic și unic nu poți privi decât cu compasiune astă lume și să o suporți
dincolo de limitele suportabilității, să te înarmezi cu răbdarea zâmbetului. Să
trăiești cu aceeași intensitate detaliile vieții înseamnă că timpul se dilată
numai pentru tine; suferințele nu suportă între ele termene de comparație și
trăiești liniar orice bucurie sau dezamăgire. Totul are același gust, cel al fierei.
[…]
Sunt multe pe care le-am înțeles și revizuit în mine,
recitindu-mă. Mă bucură oarecum faptul că furia acea nedisimulată s-a estompat.
Atât de real, viu și autentic eram în acele scrieri că nu am făcut altceva
decât să permit șuvoiului durerii să devină lavă, să mă ardă mocnit. Recitindu-mă
am senzația că nu puteam și nici nu voi putea scrie vreodată despre viață decât
în genunchi ...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu