“Să mori la timpul potrivit”

Cum ar arăta existența noastră dacă ar fi pe de-a-ntregul supusă singurei reguli de care ne temem, sinceritatea? Cât de insuportabilă ar fi singurătatea și virtuțile ei? Nu sunt gol și nici măcar dezamăgit; nu sunt măcinat de regrete inutile. Nu pot defini această identitate certă, care mă separă de semeni, decât singurătate. O solitudine care se află la îndemâna fiecăruia dintre noi, pe care din nefericire eu mi-am asumat-o. Mă cunosc pe de-a-ntregul, îmi știu fiecare pulsație din capilare, îmi pot anticipa cu exactitate căderile, suișurile; într-un laborator patologic mi-aș recunoște lacrimile după salinitate și stafia după tresăririle umbrei. Am ajuns aici suportând și suportându-mă, întristând o iluzorie audiență și întristându-mă, bucurându-mi doar sălbăticia instinctelor prin acceptarea a ceea ce sunt. Ceea ce umanității pare o cădere, o prăbușire în neantul și nimicnicia propriei ființe, este în fapt acomodarea cu sinele, acel “amore fati” înfierat inițial de Nietzsche, finalmente acceptat și asumat. Toate ăste nu mă fac mai trist sau nefericit decât semenii, doar mă îndepărtează de ridicolul speranței, mă fortifică dinaintea fricii de moarte. Când le-ai încercat pe toate ce ți-au fost la îndemână, le-ai trecut pe toate cele pregăîtite de soartă, când scufundat în întunericul suferinței ai găsit sursa acelui licăr numit echilibru, transformându-l în calea de urmat, restul îți pare rutina unei vinovății supuse acelei inutilități neasumate. 

Cândva mi-am revendicat dreptul la singurătate și sinceritate, iar într-un trecut apropiat le-am primit. Tot ce sunt nu este decât ceea ce merit a fi, ce trebuia să fiu și sunt fără devierile ridicole ale unui amestec de natură umană. Tot ce reprezintă umanul am aflat în mine și este mai mult decât are umanitatea de oferit. Demult nu mai cad, demult nu mai trag cu coada ochiului la semeni, demult nu mai simt salinitatea trădării sau a regretelor. Sunt marea moartă și vie a ideii de adevăr, acelui adevăr greu de împărtășit, de suportat, de atins. Trăind cu certitudini am ales să aleg adevărul, indiferent de natura și durerea lui. Viața nu mă mai poate suprinde cu nimic, semenii nici măcar atât. Orice ispită mi-ar aduce ceasul, sunt pregătit și-mi pot șopti pentru a nu trezi umanitatea din reveria-i inutilă și lașă, “pentru mine orice ar pregăti destinul, se-ntâmplă la timpul potrivit” …     
Deocamdată mi-e timpul să mă întorc spre cele spuse în scris.