Supraviețuindu-mi

Ce cauți? Iubirea?

Las-o să te trădeze, să se vadă în ochii tăi ceea ce cauți.

Știi?! Pentru majoritatea oamenilor iubirea nu este decât recuzită.

Trebuie trăit fiecare moment,

trebuie trăit chiar și atunci când nu se întâmplă nimic

dar în tine se schimbă totul.

Trebuie să parcurgi drumul între nebunie și împlinire,

între dezastru si sublim;

trebuie coborât în întuneric

și trăit inclusiv senzația nimicului.

În acel ireal îți vei reaminti mirosul iubirii, gustul ei

și toate simțurile devin vii.

Trandafirii își recapătă roșul lor, buzele de-asemenea

iar tandrețea reprimește căldura atingerilor.

Acceptă totul, ce atingi și te-atinge, ce simți, ce trăiești.

Strânge-te în brațe ca în iluzia unui dans al împerecherii,

dansează cu tine ca și cum ai face pentru ultima  dată dragoste

și îndrăgostește-te de tine așa cum am făcut-o eu!

Iubește-te cu nebunia de care doar eu am fost capabil,

cu toată ferocitatea instinctelor mele,

iubește-te cum doar mie mi-a reușit!

Mă simți?!

Mai ești?!...

Detalii, cuvinte și timp irosit

Amintire-n detaliu, moment cu moment,

trecutul sortit să-mi rămână trecut,

ne despart, ne împac, retrăind în fragment

ce mi-ai fost, ce ți-am fost, mai ales ce-am pierdut.

Amintiri prin cuvinte, de la șoapte-n răstit,

revin în ecouri prin sufletul vid,

captive-n clepsidra cu timp irosit

mă-ntorc în prezentul perfid și lucid.

Amintiri în detaliu și vii prin cuvinte,

păstrează senzația că plec neîmplinit,

nimic în prezent, nimic înainte,

destin pân’ la capăt, iubind ce-am iubit…

Inocență

Dinaintea ta mă simțeam mereu

precum un copil care ar îmbrățișa lumea

cu toate poveștile și dramele ei,

fără a le cunoaște dramele,

fără a le intui.

Dinapoia ta mă simțeam gol,

îmbătrânit,

înspăimântat de toate dramele mele trecute

din care nu am învățat nimic.

Când mă trezesc fără tine

realizez că inocența este pur și simplu

o altă expresie a nebuniei,

căreia,

într-un târziu,

cu toții-i devenim supuși…

Armistițiu

Știi, draga mea,

”Da! Ne iubim!”,

însă iubirea nu are termen de valabilitate

și nici nu o poți lua de pe raft

dintre carți

atunci când ne amintim

unul de celălalt.

Pot solicita un armistițiu între noi?

Măcar până ștergem praful de pe iubirea noastră

uitată pe raft,

păstrată între poemele

scrise cândva pentru tine… 

Degenerare

Adrenalina e vina tuturor amintirilor

și când mă gândesc la tine

mă simt ca într-un experiment pavlovian.

Ochii tăi,

buzele tale,

nuditatea ta perfectă

îmi stârnesc foamea de dragoste,

de trupesc,

de păcat…

În lipsa unei decizii unanime decretez:

”Consumul excesiv de adrenalină afectează iremediabil sănătatea mintală!”

Cum rămâne cu sufetul?!

Dă-l dracului, se regenerează el cumva;

o face mereu,

cu sau fără implicarea mea,

însă nebunii…

Nebunii nu și-au aflat niciodată marea iubire!…

În miezul păcatului

 

Știi, draga mea?! Sunt singur.

Și singurătatea ne face vânători,

de semeni,

de păcate,

de împlinirea lor.

Păcatele ca și blestemele trebuie verificate,

trăite,

consumate,

împlinite.

Îți spuneam la începuturile noastre:

”în acest univers impersonal, să te îndrăgostești este înfricoșător!”

și atunci, în clipa fricii,

ai vrut să-mi dai sărutul de adio,

dar eu te-am rugat să mi-l păstrezi pentru o ultimă întâlnire.

Știam atunci ca și acum

că amândoi aveam nevoie de minciunile noastre

pentru a ne supraviețui.

Intuiesc că m-ai dus în Eden

doar pentru a seduce șarpele

și acum,

după imensa cădere,

sunt în iad

propunând ca troc pielea șarpelui

pentru un sfârșit decent.

Trăiesc în orașul păcatului,

a doua mea casă

și păstrătorii păcatelor mă sfătuiesc

”fă-ți din pielea șarpelui jumătate de Caduceu

și cu gândurile tale

întregește-l pe rămășitele iubirii tale!”,

dar gândul meu îmi spune:

”Dacă m-aș putea răscumpăra

aș face-o doar pentru a lua-o de la capăt,

de la același capăt…

Numai cu tine!”.

Tu știi cât te iubesc

Tu știi cât te iubesc

cu tot ce sunt și port în mine,

să te iubesc îmi stă-n firesc

precum o respirație-n sine;

tu știi cât te iubesc

chiar dacă între noi distanță,

să te iubesc mi-e omenesc

și atunci când nu mai am speranță.

Tu știi cât te iubesc

și-n neclintire și în rece,

în mine sincerul grotesc

te cheamă și-apoi te petrece;

tu știi cât te iubesc

și dincolo de-a ta plecare,

tristețea ta îmi amintesc

și-am devenit un oarecare.

Tu știi cât te iubesc

nu pot a-ți da împotrivire,

ce să-ți mai scriu, să-ți mai vorbesc?!

Îți las o inimă-n privire!

Tu știi cât te iubesc

și uneori mai plâng de dor,

adu-mi aminte că-ți lipsesc

tradu-mi iubirea în ”ador”!

Tu știi cât te iubesc?!

Cât un firesc și-un nefiresc!…