Trăindu-mă

Palme reci încremenite pe tâmple,

crisparea unei amintiri

dintr-o lume mult prea îndepărtată

în care tu și eu supraviețuiam vântului.

Ce bine mi-ar prinde acum culorile lumii,

iar căldura umedă a tropicelor

să-mi stăpânească așternuturile goale.

Nimic din toate dorințile

tăinuite în tenebrele ființiale

nu-mi întâlnesc destinul;

am obosit să stau în bătaia gloanțelor oarbe

prin care amintirea noastră te răzbună.

Acum simt doar mirosul luminii;

din când în când,

vântul încă îți mai poartă parfumul…

Trăindu-te

O altă noapte ploioasă în care-ți visez visele;

visez că merg pe apa adunată din lacrimile tale.

Mă tem de înecul în ape sărate

și mă trezesc agățându-mă de griul rutinei mele.

Temerile mele amestecă albul și negrul,

iar timpul rămas e mult prea puțin

pentru a mai ascunde ceva.

Undeva, în cele patru zări ale lumii,

bunul mers al tuturor iubirilor împlinite,

strivesc sub pașii lor amintirea noastră.

Tristețea mea deprinde gustul sării…

Nimicul din cele multe

Multe au rămas nespuse

și uneori, gândindu-mă la asta,

simt că cele nespuse,

fiecare în parte,

ar fi putut schimba ceva.

Sunt multe pentru care ți-aș putea mulțumi,

însă de fiecare dată, gândindu-mă la asta,

aleg să-ți mulțumesc doar

pentru că m-ai învățat despre iubire.

Sunt multe pentru care m-am iertat

pentru că gândindu-mă la astea,

am realizat că tu ai fost cea care

mi-a iertat prima dată cele greșite.

Multe femei am iubit

și multe mi-au întors simțirea,

însă de fiecare dată când mă gândesc la iubire,

rememorându-te,

știu că nu mai contează nimic!

Nici cele nespuse,

nici cele pentru care ți-aș fi mulțumit,

nici iertările…  

Incert

Ți-ai definit iubirea dată

un dogorit soare-n deșert,

să fiarbă firea mea ciudată

să-mi ardă un lucid incert;

m-ai zămislit între nisipuri,

în trupul zeului inert,

să-ți fiu dovada peste timpuri

că este viață și-n incert.

Ai dat o șansă nemuririi

și infinitului un cert,

un țel nimicitor iubirii,

un rost nebunului incert;

iubirea ta un viu concret,

iubirea mea, un vis incert…

Ireversibil

Când m-ai ales să-ți fiu iubit,

te-am prevenit:  ”mi-s imposibil!”,

ibovnic clasic, prihănit

iubirii tale exigibil;

când ți-ai dorit să fim amanți,

ți-eram secretul intangibil,

în noapte vii, în zi distanți,

în taină-un suflet locuibil.

Când n-ai putut a mai ierta,

ți-am fost păcatul accesibil,

din tine Domnul dezerta,

în mine-un iad infailibil;

un ieri perfect, un azi teribil,

căci ne-am iubit ireversibil…

Umbre

Agățați de toate cele care sunt trecătoare

devenit-am umbre străbătând orașul.

Cumplit mă chinuie nevoia

de a găsi măcar o altă umbră

căreia să-i pot încredința tăcerile mele.

Ecoul pașilor mei e singura dovadă că orașul trăiește

și tot el, ecoul,

acoperă războiul surd al tăcerilor purtate

de muribundele umbre ieșite

să-mi amăgească încrederea.

Undeva, în altă parte a orașului,

o umbră renunță la luptă.

Un adio sumbru,

fără veghea ecoului care se scurge spre vechea gară,

poarta umbrelor către alte lumi.

Îmi este de trebuință plecarea,

un altfel de renunțare.

E prea mult pentru mine orașul,

prea multe umbre

pentru un singur ecou…

Corpus Christi

Hrănește-mă Doamne cu trupul vestalei

care ți-a încălcat toate legile,

toate poruncile

și a împlinit toate păcatele.

Dă-mi Doamne puterea să-i sorb toate dăruirile ascunse,

toate dorințele nerostite,

toate cele care pot fi spuse doar în confesional.

Iar ei, Doamne,

dă-i puterea să-mi mărturisească

cele mai adânci taine ale împlinirii păcatului.

Promit că am să o iubesc

până la iertarea păcatelor.

Păcatele ei, Doamne,

căci ale mele sunt interzise,

mai ales iadului…