Pentru că suntem...

Pentru că suntem toate ni se-ntâmplă,

doi tributari exploziei radicale,

preludiul prinde tâmpla lângă tâmplă

căci suntem vina ființei viscerale;

pentru că suntem ne iertăm de-amaruri,

îmbrățișați în vremea lui crepuscul,

eliberând păcatul de moravuri

trădarea noastră-i scrisă cu majuscul.

Pentru că suntem insinuăm sărutul,

amestecând eternul cu pasiunea,

și fiece amurg e reînceputul,

un pact carnal ne-ascunde goliciunea.

Pentru că suntem mă privez de toate,

de soare, întuneric și căldură,

te voi păstra în dubla paritate,

iubindu-ne m-am vindecat de ură.

Câteva schimbări binevenite...

          Preconizez câteva schimbări în viața mea. Deocamdată am simțit nevoia unei pauze de viață. Rutina și-a făcut suficient damblaua, ca atare este momentul unor schimbări. Deocamdată am renunțat la radio și la presă. Sunt puțin mai odihnit însă și foarte atent la jocurile presei. Mai precis ale celor care susțin că fac presă deși nu-și urmăresc decât propriul interes. Foarte probabil nu voi sta foarte mult deoparte, pentru că așa cum mă știu revolta mă va ajunge curând și mă voi implica doar pentru a mă înfige în iluziile unor presari de duzină. Am oferte inclusiv din partea celor care  au impresia ca ei fac legea prin presa națională, dar foarte probabil nu le voi da curs. Capitala nu-i de mine și nici nu sunt genul celui care acceptă un război inutil doar pentru că o duc mai bine financiar. Nu diger nici un soi de autoritate și cu precădere minciuna și manipularea ca practică de presă. Deocamdată îmi asum statutul rumegătoarei și cam atât. Mă voi decide dacă revin sau nu la Realitatea FM sau voi alege altă variantă. Cele mai mari șanse rămân Clujul și radioul Realității.

         Cafeaua! O altă schimbare care devine obligatorie. De șapte ani savurez cafeaua de la Bourbon din Iulius Mall. De câteva zile m-au cam pierdut. Savoarea cafelei tinde să devină doar o amintire plăcută. Mult părea amăruie sau poate prost măcinată. Oricare ar fi motivul schimbării gustului, pentru mine este suficient să mă decid să schimb locația. Nu am nimic a le reproșa celor de acolo. Am fost întotdeauna respectat de personalul cafenelei. Fetele au fost mereu amabile și cu bun simț, calitate pe care foarte rar o întâlnesc prin bistrouri sau cafenele. Niciodată nu am călcat pragul unei cafenele pentru a-mi clăti ochii sau a puncta la impresia artistică cum fac mulți alții. Pentru mine au fost suficiente trei condiții: gustul cafelei, o servire decentă și posibilitatea practicării exercițiului de ignoranță. Deh! Mofturi, însă mofturi care pentru mine contează. Exercițiul de ignoranță constă în posibilitatea de a citi măcar un ceas sănătos fără a fi deranjat sau perturbat din cursul lecturii. La Bourbon mi-a reușit întotdeauna, deși a fost în majoritatea timpului foarte populat. Dacă doriți să-mi recomandați o cafenea unde pot să-mi continui tabieturile și care obligatoriu prepară o cafea bună atunci primesc cu drag orice sugestie. Mi-aș dori să existe și posibilitatea de a parca în apropiere pentru că în cotidian nimic nu se întâmplă fără mașină. Promit să evaluez la fața locului orice sugestie și în cazul unei decizii să onorez sugestia aleasă cu o invitație la cafea. Pentru sugestii, permiteți-mi să mulțumesc anticipat, indiferent dacă ele vor veni în privat, pe mail, sau în spațiul public al rețelelor de socializare pe care le folosesc.

           Carte! Din nefericire, în orice librărie aș zăbovi puțin timp, constat că se publică tot mai des tot ce-i lipsit de vreo legătură cu literatura sau poezia. Ori am îmbătrânit eu și am făcut-o prost, ori am standardele otrăvite. Categoric că pot avea și gusturi nepotrivite. De mai bine de un an nu mai citesc autori slavi sau occidentali, citesc scriitori evrei și arabi. Dacă ați citit ceva bun în ultima vreme, rogu-vă loviți-mă cu un titlu care să ne merite timpul. Foarte probabil, ceva din ceea ce vouă v-a căzut bine să se potrivească și subsemnatului. Din nou, mulțumiri anticipate.

         Blogul! Scriu mult. Nu tot ceea ce scriu ajunge și pe blogul personal. Sunt varii motive pentru care nu postez totul, însă aceste motive le păstrez pentru mine. Celor care-și doresc mai mult le sugerez cu drag să-și poarte răbdarea cu decența prieteniei pe care o împărtășim împreună, chiar dacă o putem numi doar o simplă prietenie literară. Va veni și timpul scriiturii pe care am păstrat-o doar pentru mine.

            Deocamdată atât. Reverență vouă... și să vă evite rutina! 

Din noaptea ce-mi devine zi

Cum pot numi o noapte făr' de lună,

când nu-i pe cer regina orelor târzii

și port în gând poveri ce te răzbună?

E prima noapte ce-mi devine zi!

De ce-mi doresc o noapte făr' de astre

asemeni celor duși prin sihăstrii?

În negrul nopții prevestind dezastre,

o altă noapte îmi devine zi!

De ce pornesc din noaptea făr' de tine,

când eu în noapte am învățat a fi?

Nimic din ce-i lumesc nu mă reține

în noaptea veche devenită zi.

Și cum se-ntâmplă-n noapte toate cele

și doar un suflet am pentru-al jertfi,

dau rugă ție, lunii și lucirii-n stele

să fiu iertat că rătăcesc prin zi...

Din ploaia unei nopți oarecare

În groapa ce-am săpat-o pentru mine

mă-neacă picuri ce-s zoriți să cadă,

mă-ntind pe nori cu rol de figurine

destinul ca să mi-l preschimb în stradă;

mă calce-n inimi glezne voluptoase

și umbre-mi lasă în chilia goală,

pe chipul meu ce ploaia lăcrimase

să-și uite moartea aura marțială.

Dar până-n vremea ultimei dorințe

mai este timp, consemn spre neîmplinire,

ce-i viu în mine nu-i pentru neființe,

să-i fie dat iubirii-n săvârșire;

din ploi și norii care trec prin noapte

creat-am lume nouă spre-mpăcare,

iar tot ce-i picuri îi prefac în șoapte

duc moartea-n astenia unei nopți polare.

  

Amintirile unei cărți nescrise

         Ceva s-a rupt. Duse-se toate oriunde, cât mai departe de sine. Se pleacă abrupt într-un definitiv lipsit de orice formă a concilierii. Se pleacă cu frânturi de suflet și nu  mai afli nimic, ceva oricât de mic care să poată fi pus înapoi. Orice întoarcere în sine va deforma înzecit ceea ce deja nu poate fi definit. Deja-vu-ul este fructul interzis. Rămâi astfel: diform și fără tăgada unei vindecări. Smulgi laolaltă, răul și binele din tine. Viața pare un chin și prezentul a devenit infima dorință a devenirii. În tine nu e loc pentru reîntregire, din cauza amintirilor care întrețin hemoragia afectului. Te-ai legat de un nume, de o privire, de preaplinul cărnii, de orice te oprește-n nevindecare. Viața nu are un început, nu oferă un concret al sfârșitului. Totul pare incertitudine și deșertăciune. Vrei să renunți dar te temi. Te hrănești cu nostalgie construind iluzia unei desfătări târzii. Pentru ce? De ce? Pentru iluzia că totul se va sfârși undeva, între rândurile unei cărți pe care nimeni nu ți-o va citi. Semenilor le este îndeajuns drama lor, drama ta poate fi doar un model comparativ și nimic mai mult. Un motiv suficient pentru a nu-mi publica niciodată gândurile. Singura, ea hârtia, suportă orice! Noi avem limite! Mult prea multe limite, mult prea multe dureri, mult prea multe amintiri!...     

Prădat de îngeri

Sufletului meu văduvit de geometria spațiului închis

îi lipsesc o seamă de uși.

Se intră și se pleacă liber,

însă pe bolta lui am scrijelit o condiție:

înlocuiți-mi fărâmițele sufletești,

dăruite vouă prin consimțământ tacit,  

cu pietre tombale neșlefuite.

Pe ele vor scrie despre mine demonii mei,

iar despre voi grava-vor îngerii

cele mai alese amintiri dintr-un împreună.

Fiecare împreună este un solitar

care-a născut aripi îngerilor.

Dintr-un tot amorf

ați plecat solitar cu solitar,

zbor după zbor,

rană după rană. 

Eternității îi spun:

sufletului meu văduvit de geometria spațiului închis

nu-i lipsesc numai o seamă de uși,

sufletului meu îi lipsesc toate literele

din decența unui epitaf.

Nelumesc

Peisajul lugubru al lumii

mă lasă fără destinații.

Când pornirile sinelui

întâlnesc grotescul acestei lumi,

mă sustrag prezentului

și mă ascund în umbra unei tăceri,

de care însăși moartea se teme.

În umbra tăcerii

mi se-ntâmplă o liniște albă;

oamenii sunt statui

incapabile să provoace răul,

neasumatele posturi ale morții.

Mi-e mult mai bine în nelumesc,

un spațiu pentru refugiați ca mine,

unde nu există

tăceri albe,

umbre,

statui...

În nelumesc viețuim împreună,

eu, binele

și frumosul din semeni!