Am avut parte de o viață decadentă?! Să ajungi să te
rogi să fii primit într-un suflet mult prea neîncăpător pentru ce avem de
oferit nu este începutul sfârșitului?! Aici nu mă refer la Divinitate, când
spun rugă adresantul este acel suflet, nu mic, nu mare, ci simplu, neîncăpător.
E sfârșitul pe care nicio rațiune nu îl acceptă, este primul pas spre exilul
definitiv a ceea ce identificăm ca fiind iubire. Plecăm din noi forțat, cu mare
brutalitate iar rațiunea lucidă, rece și tăioasă, acceptă plecarea pentru că e
singura cale spre devenire, spre împlinirea păcatului iubirii. Rămânem agățați
în hămesirea carnală, în primitivismul propriu și ne-am ucide încet, bucată cu
bucată, doar pentru că ne temem de o simplă nostalgie care ne va întoarce în
ceea ce suntem, la ceea ce tânjim în tăcere și la o suferință pură,
nedisimulată. Când ești prea sofisticat să iubești simplu, primitiv și ingenuu,
renunțarea forțată îți va aduce introspectiv și această incertitudine: ”Am avut
parte de o viață decadentă?!”.
Să fii un prădător sexual e un aspect personal asumat,
însă să amesteci sentimentul iubirii cu instinctul prădătorului e alta. E prea
mult! Să forțezi purificarea prin scenarii apocaliptice de tipul ”nu mai
vreau”, ”nu mai merge” și ”nu mai pot” pentru a ajunge la ”nu-mi mai este de
trebuință” este curată nebunie. Câți dintre noi au curajul acestei nebunii?!
Câți dintre noi găsesc calea uitării pentru a personifica ulterior a nu știu
câta nostalgie inutilă?! Însă până la nostalgie trebuie să treci prin
purgatoriul purificării. Și înainte de toate acestea să iubești complet, nebun
și fără rațiuni. Să fii un iresponsabil al simțurilor, un devorator al
trupescului și călăul dorințelor tale, pentru că tu contezi doar în ecuația
dăruirii fără a cuantifica reciprocitatea. Să iubești încât prin arta dragostei
să răzbuni tot ce ai iubit prea puțin, dar totuși ce-ai simțit ai numit iubire.
Să educi prădătorul sexual transformându-l într-un zeu al preludiului și mai
ales, al sărutului. Să faci din atingerea ta singura ei dorință, iar din dorințele
tale o suferință care să o transforme pe ea în capodopera artei tale.
Viața înseamnă și o multitudine de opțiuni, ceea ce
implică să facem alegeri. Alegem să lăsăm rațiunea să ne salveze sau alegem să
iubim?! Într-o logică existențială simplă vom alege să iubim, pentru că în
firescul etapelor vieții știm, sau ar trebui să știm, că rațiunea își va intra
în drepturi și ne va salva oricum. Greșit! Rațiunea de dinaintea iubirii, cea care
luptă cu iubirea, nu este totuna cu rațiunea post-iubire, mai ales prin efectele
ei. Apare însă o altă întrebare: dacă rațiunea din stadiul primar ne sfidează
încercând corectarea derapajelor iubirii, mai putem numi ceea ce trăim ca fiind
iubire?! Iubirea în orice concept filosofic înseamnă deposedarea de sine, un
altruism pervers care poate ucide sau redefini. Ea ne hrănește cu senzualitate,
voluptate și dorințe carnale nestăpânite, iar ieșirea din ea are o singură
soluție: abatorul rațiunii, metafizicul în care moartea, eternitatea,
redefinirea și echilibrul sunt doar ipoteze sau pure noțiuni teoretice. Iubirea
privită ca fructul oprit: odată mușcat din el, nu-ți mai rămâne la îndemână
decât cinismul. Și unele cazuri, scrisul…
