Alter ego

E atât de multă tristețe în lumea asta

încât tristețea mea nu mai încape.

Tristețea mea cea făr’ de rost

și-a găsit contraargumentul

în autoproclamații ”triști ai lumii”.

Proscris al tristeții universale

abia încep a înțelege voluptatea singurătății,

degustând-o la fiecare intersectare cu triștii lumii.

În agorele sterpe ale altor egouri,

tristul lumii își dispută întâietatea propriei suferințe

oferind altruist aforisme

celor care nu au cunoscut niciodată ecoul,

celor care nu au traversat niciodată deșertăciunea

sau celor care nu și-au îmbrățișat niciodată lacrimile.

Mai devreme sau mai târziu

triștii lumii sfârșesc în tagma ratată a poeților,

mimând ecoul,

deșertăciunea,

lacrima.

Undeva în mine, întrebarea alter-ego-ului îmi alungă liniștea:

”Sigur, eu nu mimez singurătatea?...”    

Neînțelegându-mă

Părul tău despletindu-te,

ochii tăi adâncindu-te,

buzele tale sărutându-te,

vocea ta dezarmându-te,

sânii tăi respingându-te,

brațele tale eliberându-te,

pașii tăi îndepărtându-ne

și eu?!

… neînțelegându-mă…   

Prea mult timp

Simt cum mi se răcește sângele.

Undeva, o vioară încearcă timid noaptea,

provocându-i umbrele;

printre ele, preumblata mea umbră

care își caută stăpânul

sau măcar o iubire pe care să o recunoască,

de care să se agațe,

prin care să mă reîntâlnească.

Draga mea, dacă-mi vei întâlni umbra

spune-i că prea mult timp am petrecut împreună,

iar umbrei tale

spune-i că…

prea mult timp s-a scurs între noi!

Atât!

Suntem primitivi.

Atât de primitivi

încât nu pricepem nimic despre viață,

nimic despre iubire.

Suntem instinct evoluat,

atât de evoluat

încât puritatea a devenit o iluzie.

De la facerea lumii ne-am străduit

atât de mult, doar

pentru a păstra cele 10 procente de autodepășire.

Sunt 90 % involuție,

ca atare

nu voi mai crede niciodată

în ”te iubesc”-ul lumii.

Atât!...

Știu să iubesc!...

Știu să iubesc!

Și mai știu că tu ești conștientă de știința mea

rătăcită în iubirea ce-ți port.

Iubindu-mă

ți-ai câștigat dreptul la un răspuns.

Întreabă-mă:

”Cum e să rătăcești ca o umbră a tăcerii?”…

Toamna neființei

Purtând mereu un gând ascuns,

să mă înceapă-o toamnă,

tu să-mi devii un îndeajuns,

mă vindecă de-o boală;

din boala celor fără sens,

chiriași în neputință,

aruncă-mă într-un intens,

neființei dă-i ființă.

Tu iartă ce e de iertat,

condamnă-te la mine,

dacă iubirea-i un păcat,

plătesc și pentru tine;

bolnavul pare vindecat,

simți toamna cum revine?...

Tu, stigmat al trecutului meu…

Orice moment de liniște este în fapt

un război bine ascuns și trecut sub tăcere.

Anii petrecuți în singurătate

m-au învățat despre luciditatea din inima nebuniei

și ultimii ani, trăiți doar sub asediul liniștii,

m-au izolat într-un gând obsesiv:

”În lumea aceasta nu se poate supraviețui decât iubind sau neiubind,

iar cale de mijloc nu există.”

Rătăcind pe drumul fostelor iubiri,

nu am întâlnit decât victime ale propriilor destine.

Mai ții mine? Eram în acord cum că ”sub cerul liber

mereu vom găsi noroi”.

Când te-am cunoscut eram un sălbatic,

iar iubirea ta,

sălbăticiei mele primitive,

i-a dat valențele unui alter ego.

De atunci te-am iubit și avut

prin păcatul preferat al diavolului,

mândria,

însă Dumnezeu nu mi-a oferit nici un motiv să cred în pedeapsă.

Și te întreb din departele meu:

”A reușit cineva vreodată să-și îngroape inima?”.

Eu nu am reușit,

dar m-am adaptat trăirilor tale

prefăcându-mă că-ți sunt ceea ce îți dorești.

Și cum nimicul poate fi definibil prin orice și oricine,

într-un final previzibil,

te-ai dus,

m-am dus,

ne-am dus

în neundele nimicului.

A trebuit să-mi recuperez viața moment cu moment,

minut cu minut,

zi cu zi,

până am redevenit suportabil,

sau așa cum îmi spuneam dinaintea acelui împreună numit noi,

”sunt agreabilul dezagreabilului”.

În noroiul de sub cerul liber

nu e o surpriză unicul adevăr acceptat,

cum că ”doar dinaintea finalului suntem cu toții egali...”.