Alfa și Omega

O așezare-n nefirescul firii

mi te-a fixat în amintire,

am pus în starea nerostirii

un gest plecat spre amurgire;

o noapte-a celor neîncepute

încăpătoare în dorinți,

pasiuni strivite-n servitute,

săruturi umede-fierbinți.

de-ar fi să ni se-ntâmple nouă,

proscrierii m-aș da fictiv

și-n nurii tăi scăldați de rouă

m-aș resemna definitiv;

ca să te am frânt-am răbdare,

abandonând-o în pustiu,

te iau întreagă-n asumare,

te-aștept și până-i prea târziu!

să-nceapă dară dansul tandru,

desfrâul ludic și lasciv,

bărbatul fă-ți-l băiețandru

un primitiv în afectiv;

să-mi fii amanta cea dintâi,

o agonie-n devorare,

să-ți fiu săgeata din călcâi,

prima și ultima trădare...

Primordiala Evă

fecioară cu trupul de ceară

te-am modelat din lutul-nentinat,

te-am strâns ușor să nu te doară

păstrez sărut predestinat;

te-am răzgândit în mii de feluri

și te-am ucis de mii de ori,

întruchiparea din bordeluri,

amanta miilor de sori.

sub sânii tăi frământă-ți viața,

căzută în dizgrația lor,

te-am rostuit să fii prefața

poemelor cu jind de-amor;

gândit-am să te-ntâmpli în fiecare,

să-i duci în culpa fericirii,

sfârșiți apoi în oarecare,

sortiți pe calea devenirii.

fecioară cu trupul de ceară

în lutul tău ascuns-am sevă,

ființialul tău să nu dispară,

dă-mi harul primordialei Evă...

Elegie (cincisprezece/a XVa)

Prăbușire.

Un cuvânt care poate concepe imaginativ

orice se întâmplă dincolo de durere.

Este doar un cuvânt,

care mă doare infinit mai mult

decât orice trăire mi se întâmplă acum.

Există și o bucurie în această cădere.

Prăbușirea se întâmplă în mine.

Adunat-am în mine atât de multe

încât nu am putut a-ți oferi decât nimicul,

fiindcă iubindu-te

am realizat că nu vei supraviețui fericirii.

Am ales să-ți ofer lâncezeala iubirii

împărtășită prin neputința cuvintelor.

Ireparabila mea povară

s-a dizolvat odată cu mine.

Pe calea descâlcită a așternutului cuvintelor

ai aflat că mi-am luat adio de la tine

cu fiecare plecare.

Am scris iubirii noastre mii de epitafuri.

Oricare dintre ele ar fi putrezit pietrele tombale.

Ignoră-mă, însă rogu-te, fă-o discret.

Încă mai trăiesc cu fericirea întâmplării noastre,

însă fericirea ta îi este datoare (ne)fericirii mele.

cu tine 'ntâmplat-am iubire

în urma celor care-s trecătoare

se-ncheie contracte prin moarte,

destine-s date spre adjudecare,

cărările spre rai sunt sparte;

încăierate-s toate-n mine

cătări înspre fire-mi ciudate,

blesteme nu se pot abține

năvală dau spre mine, toate.

e nuntă-ntre stele căzute,

e iarnă în iadul fierbinte,

pe buze cuvinte bătute,

și-n suflet stau goale morminte;

în toate aflat-am sfârșitul,

pretins-am cenușa-i menire,

mi-ești răsărit și asfințitul,

cu tine 'ntâmplat-am iubire...

Războiul lumilor mele

Sunt unul dintre cei cărora timpul le face concesii. Se oprește pentru mine. Unul dintre paradoxurile universului mi se-ntâmplă arareori. Timpul se oprește și-mi dă răgazul completării, desăvârșirii. Rănile se redeschid, cheagurile gândurilor se dizolvă-n ființial și adevărul se fărâmițează până dincolo de capilare. Mă simplific complicându-mă, mă ofer ofrandă descompunându-mă. Mă mai întruchipez doar în gerunziul existențial. M-am dispersat întinzându-mă între alfa și omega, mă cuprind antipozii ascunși în perfidul speranțelor semenilor. Pretextele acestui a fi se conjugă în singurul substantiv definitoriu: predestinare. Circumstanțial mă parcurg prin autodevorare. Sunt rezultatul războiului lumilor mele. Sunt prizonierul războiului lumilor mele și-mi sprijin tâmpla de o inimă care nu-și cunoaște mecanismele supraviețuirii. Nu e propria-mi inimă, e simplitatea unei bătăi din aleatoriul universului... 

Inimi

Până la întâlnirea cu tine am văzut lumea, pot spune că am cunoscut-o cutreierând-o, suprapunându-mi pașii peste umbrele ei.

Până la prima ta îmbrățișare puteam spune că nu s-a tipărit încă moneda cu care puteam fi cumpărat.

Până la înfăptuirea primului nostru sărut nu am cunoscut cu adevărat gustul iubirii.  

Până la contopirea sevelor noastre nu am aflat cu adevărat durerea cărnii.

Până la inima ta, nici până azi nu am aflat drumul!

Inima mea o voi ceda primului cardiac care prețuiește viața...

... te-am șters din păcatele lumii înainte de a te împlini ... (IX)

 

Îmi ești și nu-mi ești! Îmi vii și mă pleci! Stau neclintit într-o așteptare care nu suportă răspunsuri. Întrebările au ars în complicitatea rugului pe care ți-am stins umbra memoriei tale. Cândva mi-ai fost vers și uneori cântec, acum te mai cântă doar ecoului pustiului crescut în mine. Nu doare, nu sare în lacrimi, nu ștersul în zâmbet, doar gândul că-mi ești, că-mi vii ori că-mi pleci. Între noi, așezarea unui amurg incert aparținând susului din josul lumii. Aleatoriu, în momentele vecine nostalgiei, mă simt traversat de reminiscențele voluptății imaginate în lipsă-ți. Însă în trebuințe îmi stă împlinirea unei mărturisiri: trăiesc cu absența nefericirii. Acum nu te cuprinde niciuna dintre formele pe care iubirea le-a știut crea sfărâmând suflete, însă ne-au rămas îmbrățișările șoptite și temerea că zorii ne pot găsi refugiați într-un împreună ireversibil, posibil ucigaș. Dar te întreb: ”ce poate fi moartea când însăși distanțele dintre oameni o hrănesc?”. Oare doar asemănarea vidului din noi ne-a adus împreună și ne-a sedus cu nebunia desfrâului descătușat? Cu tine zilele coborât-au în nopți pentru simplitatea acestui ”a fi”. Te-am înțeles doar acceptându-te, m-am înțeles prin același acceptându-te. Te-am posedat doar cu tine savurându-mă, m-ai posedat cu mine într-un exil neconjugat al sinelui. Te-aș mai putea iubi - oare pentru a câta oară?! - numai murindu-mă, însă nu mă pot lăsa în moftul mâniei Divinului. Lui îi este la îndemână iertarea, mie numai ce i-a mai rămas Lui din iubire, iubind totul.  

Universul meu se frânge sub veșnicia iernii sufocate de muguri...