Destine-n deșert și de-altminteri...

Destine-n deșert și degeaba (poema a VIIa)

În lipsa ta nocturna-mi pare nudă

si vântu-mi cere să-l ascult,

în colțul pleoapei lacrima asudă,

croindu-mă într-un adult;

îmi port în palme gândul și obsesia

că între noi se cască un absurd,

în rostul lumii am lăsat impresia

că poți trăi în cuplul mut și surd.

Nu mai contează bârfa despre mine

că sunt prezentul timpului trecut,

iubirea noastră vrea recenzii bune,

chiar dacă aparținem timpului ”demult”;

Din călimara acelei nopți definitive

n-au mai rămas decât surâsul tău,

un epitaf pentru iubirile naive

și-un colț de drum de dincolo de hău.

În lipsa ta nocturna-i regăsire

în rostul lumii suntem pinteri,

în cuferi timpul zace-n amintire,

destine-n deșert și altminteri...

Primordiala iubire

Eu îți vorbesc despre a mea iubire,

tu mă urăști din ce în ce mai mult,

eu te surprind cu-a ta nemărginire

tu vrei să intru-n spațiul tău ocult;

îți prisosește un statut vestalic

m-ai da ofrandă zeului păgân,

te-aș poseda în eul tău ritualic,

al morții pas, să pot să-l mai amân.

În urma noastră-mi trebuie potopul

și tot ce-i înger/demon să dispară,

un puci al minții să ne dea esopul,

renaștere în primordiala fiară;

să-ți fiu adamul, alpha cel dintâiul,

evă să-mi fii, omega cea sfârșită,

cât colinda-vom singuri pământiul,

să știu că-mi ești mereu îndrăgostită. 

Destine-n deșert și declin...

Destine-n deșert și degeaba (poema a VIa)

Sub piele mă-ncearcă frigidul,

în vene mă-ncepe un frig,

tristețea mi-aduce placidul,

tăcându-ți prin ludic te strig:

tu soare mă ceartă că-s noapte,

că port un refugiu-n idei,

proces de intenție, nu fapte

blestem peste semenii mei.

Divine ce-ți poate tristețea?

A mea e la capăt de drum,

străină de mine-i tandrețea,

un ieri, azi sau mâine-i oricum.

Egalul mă stăruie-n toate,

indiferența-i arma celor duși,

distanța tu stai și-o socoate

ce-s inimi la polii opuși?!

Din suflet îmi pleacă noblețea

căci port un refugiu-n suspin,

Divine salvează-mi tandrețea!

Destine-n deșert și declin... 

Renunțare (II)

Sunt cel mai sărac din Paradis,

dacă mai poți numi astfel,

pământul.

Aici te-am cunoscut,

dar înainte de tine

m-au primit în incertul vieții

apa, piatra și vântul.

Din ele ți-ai făcut chip și trup

tot din ele ți-ai tras seva

și ți-ai conturat firea.

În ele te-ai întors,

ți-ai descompus conștiința

și-ai dat țărâna pe țărână.

Pe mine m-ai lăsat în afara ei!

Sunt câinele credincios

chemat să-ți apere de semeni

amintirea.

Însă te întreb, fără de rost:

”De amintirea mea cine te păzește?!”.

Tu, acum, aparții vântului,

eu, acum, sunt în bătaia pietrelor!

După amintirea ta,

cel mai mult iubesc apa!

Ea îmi spală rănile

și tot în ea

îmi limpezesc amintirile.

Dumnezeu i-a dat un păcat apei!

să nu renunțe niciodată,

să izvorască,

să curgă,

să spele,

să limpezească.

Sunt un câine bătrân și orb!

Aștept în afara țărânei,

în bătaia pietrei,

un ultim răsărit,

o ultimă adiere izbăvită din țărână... 

Destine-n deșert și departe...

Destine-n deșert și degeaba (poema a Va)

Cuvintele din rânduri așteptate

nu s-au mai scris, ori nu vor mai sosi

din toate cele care-s declarate,

eu am rămas cu ”Pleacă! Nu te-opri!”;

în firea mea rebelă, schimbătoare

am pus sechestru pe regret și dor

mai am motiv de sărbătoare,

dacă-mi vei scrie, sau când am să mor.

Bărbatul care-l știi, el nu mai este

statornicia am scos-o la mezat

de când trecutul nostru e poveste

m-am compromis, m-am complicat;

Prezența mea e una migratoare

nu schimb rebelul pe-un rigid concret

iubirea ta, mereu stăruitoare

îmi pare acum un lucru desuet.

Cuvintele nu se mai vor în rânduri,

trecutul nostru nu-i motiv de carte,

te voi păstra în lacrima din gânduri,

destine-n deșert și departe... 

Destine-n deșert și desfrâu...

Destine-n deșert și degeaba (poema a IVa)

În negrul mătăsii privirea

se-nfruptă din sânul preaplin,

pe buze-mi tânjește sorbirea

aromei din nudul petalei de crin;

pe pântec așează-te tâmplă

odihnă în gânduri și gest,

în carne-mi frisoane se-ntâmplă

dorința învinge iubirea protest.

Sub coapse mătasea foșnește

și frigul îmi intră în dinți

instinctul în surd amăgește

iubește-mă și când mă minți;

în glezne ascunde-ți lentoarea

tentației chiriaș în marasm,

în noi stăpânește vâltoarea

adicției de starea orgasm.

Chimia ne mușcă în sânge,

și-un geamăt străpunge tăcerea,

organic iubirea se frânge,

zidit-am în carne plăcerea;

din negrul mătăsii privirea

mă ceartă că-s volburi de râu,

Divinul ne știe menirea,

destine-n deșert și desfrâu...

Destine-n deșert și descânt...

Destine-n deșert și degeaba (poema a IIIa)

Amurgul pe suflet m-atinge

când cerul atârnă prea-n jos,

astralul în noapte se stinge

ce-i ura?!... iubire întoarsă pe dos;

doar clipa te poartă-n aminte

și-n umbra memoriei ne-am prins,

iubirea nu poartă veșminte,

amanți în frivol ne-am pretins.

Cu tine păcatu-i frenetic

în mine prezentul e șters,

conștiința e spațiu ermetic

mă vrea indecis și pervers;

bigoții își jură credință

se-ncred în destinul total,

la noi totul fost-a dorință

pedeapsă-n firescul banal.

Amurgul ne aduce-n aproape

și-n umbra memoriei m-am frânt,

amanți în frivol e departe

destine-n deșert și descânt...