În arșița nopții paloarea acestei
luni incerte își conturează propria ei lume pe aleea încă încinsă a parcului. Umbrele
copacilor coboară în adâncul aleii promițând abisuri răcoroase în care umbra
mea se poate odihni. Umbra mea refuză oferta lunii, ea mă refuză chiar și pe mine.
Mă privesc într-un desen întunecat și diform iar mișcarea necontrolată a
brațelor cască în geometria amorfă a umbrei două fiorduri adânci. Umbra mea
este ca un argint viu căruia îi cresc umbre mai mici, iar pe fiecare dintre ele
le privesc ca pe niște umbre ale trecutului. Mă simt obligat să dau un nume
celor două fiorduri. Le numesc ”Fiordul
celui care-am fost cândva” și ”Fiordul
celui care nu voi fi niciodată”.
În Fiordul celui care-am fost cândva clocotește lava unei melancolii
nestăvilite. Fiordul acesta aparține dorurilor care m-au locuit, purtându-mi
zâmbetul dorurilor vagi și răzvrătirea dorurilor intense, însă pierdute. Știu cum
e să te sufoci între simplitatea unei mari iubiri și neîmplinirea ei, precum
știu cum este să privești în liniștea unei resemnări moartea unei iubiri
dăruite fără a-ți sta în trebuințele sufletului. În orice ratare poți afla
într-un târziu o melancolie pentru că în orice melancolie se găsește ceva
neterminat, nedus până la capătul nebuniei care atunci ne măcina.
În Fiordul celui care nu voi fi niciodată port cămașa de forță a
tradiționalistului. Port mentalitatea omului care învățând din propriile greșeli
și-a educat instinctele suprimând surprizele riscurilor vieții. Singurul risc
asumat este eul propriu care se încăpățânează să-i dea crezare liberului
arbitru. Celui care nu voi fi niciodată îi
plac paradoxurile vieții, le-ar sfida logica îndoielnică, șovăitoare, doar
pentru a păstra în cerul gurii și-n străfundul inimii ceea ce filozofii numesc
aroma vieții. Nu voi naviga niciodată pe acest fiord. Rămâne ca paloarea lunii
incerte, creatoarea geometriei amorfe, să-și găsească un alt Ulise. Eu rămân cu
Odiseea mea nescrisă în care putrezesc melancoliile...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu