Echivoc

Fericire sau nefericire?! ”Nu acesta-i întrebarea!”, ar putea îngăima ilizibil un Shakespeare autohton. Dar printre noi nu avem un Shakespeare, avem doar îndoiala. Nu există nefericire fără fericire, iar dacă fericirea nu există cum putem numi reversul ei?! Căutăm soluții pentru ceea ce uneori refuzăm să credem că ne poate alege sau atinge, aceeași fericire. Nu există rețete pentru ea, fericirea, și atunci ne-am mulțumi și cu o definiție a ei. Interesant e că se întâmplă să identificăm voluptatea contopirii trupești cu fericirea. Că ea durează, sau nu, este mai puțin important, sunt amănunte de care doar Eva ține cont, însă în același timp Adamul își stinge sceptic ultima zvârcolire a fericirii tocmai întrupate. Fericirea atemporală a Adamului este totuna nefericirii Evei, dar ea ne găsește mereu o scuză. Ne înțelege fragilitatea emoțională punând totul pe seama unui intens din care ea poate că nici nu face parte, prezența ei fiind doar meteorul care tranzitează fecundic secunda intensului. Eva ne-ar prefera bețivi sau poeți, dar condiția fericirii ei ar putea fi ambele, deopotrivă. Iubind-o în șoapte monosilabice, însă pline de emfaza iubirii veșnice, nefericirea ar uita de ea, de noi, făcându-i loc momentului fericirii adamice, dacă-i cu putință atunci cu repetiție. Trăirea indescifrabilă capătă un sens care durează până la momentul refluxului sangvin, momentul care se identifică cu revenirea în plictisitoarea stare a nefericirii. Cum să nu te plictisești de ridicolul unei dezamăgiri pe care oricum o știm ca fiind inevitabilă?! Viața are o singură regulă viabilă: nimic nu e veșnic! În vremea fericirii totul are gust, în vremea nefericirii trăim dezgustul descompunerii proprii. Adicția de gust, tot mai intensă, ne va amputa bucată cu bucată până la stadiul viermelui deznădăjuit. Cum rămâne?! Fericire sau nefericire?! Nu ne-ar fi mai bine în sălbăticia simțurilor, trăindu-ne organic?!...