Nepo(e)tul nimănui

Un răsărit se regăsește în tot

ceea ce nu-mi aparține,

în străinătatea stranie a ființei.

Întrebătoare-mi este și starea suferințelor

care mă definesc dincolo de mine.

Sunt suferinți comune,

dureroase,

pe care însă nu le simt.

Ploaia care cândva mă spăla de păcate,

însă acum,

cade perdea

peste ceea ce nu mai sunt.

Sau peste ceea ce sunt?

Ce sunt Doamne?!

Ce-ți sunt PreaÎnaltule?!

Ce, ori cine, vă sunt străinilor?!

Soarele mă vindeca de rănile ploii,

însă acum,

îmi arde din viul care mi-a mai rămas.

Îmi arde misterul ultimului zâmbet,

sarea lacrimilor irosite,

apoi pierdute,

răcoarea umbrei tale,

îndoiala ultimului sărut!

Unde sunt Doamne?!

Unde-ți sunt Divinule?!

Unde vă sunt trăirile, străinilor?!

Ceea ce mă vindeca atunci,

acum mă pedepsește,

mă condamnă la tardivul acestei ultime rostiri:

 - Nu regret nimic!

 - Nu mi-e nici măcar un dor!

 - Mi-e timpul nepo(e)tului! Cel al nimănui!...