Nu putem exista, nici măcar o clipă, fără gânduri. Suntem
aflați perpetuu într-o tendință, sau nehotărâții mai multora. Pe orice drum am
apuca-o ceva ne schimbă, ne neliniștește sau ne satisface prematur. Pentru
orice suferință sau bucurie există o cauzalitate care ne preocupă infinit mai
mult decât țelul. Deși există o teamă în noi pentru cunoaștere, îndeobști
pentru cea deplină, vrem să știm, să ne convingem, să ne înțepenim într-o
certitudine. Se află multă agresivitate și nociv în această nevoie de
cunoaștere, însă și foarte multă nepotolire. Fugim de mistic pentru că ne este în
revolta fricii, dar ce poate fi mai convenabil în nerăspunsuri decât însăși ea,
mistica? Și mă întreb: pe câte drumuri am apucat-o fără nevoia finalității
acestora?! Primi răspunsuri în orb și
instinctual parcurgem calea osânditului la neîmplinire. Ne trebuie atât de
mult?! Sau atât de puțin?!
Știm doar că ne trebuie. Și mai știm că fiece drum, fiece
povară ne pare cu fiece alt început o plăcere. Apoi?!... În față
incertitudinea, dinapoia noastră abandonul și în stânga sau dreapta inimii
calea spre următoarele incertitudini...
Rădăcinile noastre amplifică ramificarea simplei existențe,
complicând-o într-un intens ireal, adeseori insuportabil. Și fiece ramură își
suportă propria-i umbră! Și cu fiecare timp al unui gând trecut peste noi,
devenim tot mai tomnatici, mai goi, mai aproape de iarna eternă...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu