Capitolul III
Turnurile umane
... după cele şase luni de singurătate, şase luni de introvertire autoimpusă de mecanismele reflexe ale instinctului acţionat de frica dinaintea unui epitaf nevrotic de ireal, mă revăd în mijlocul unei aglomeraţii de priviri care mă petreceau sporadic, priviri ce-şi însoţeau la pachet trupurile lenevind pe băncile parcului. Acelaşi parc pe care îl scurtam cu disperare ascuns după draperiile ascunzătorii mele, îmi revela pasiuni amorţite, uitate prin canalele ascunse ale memoriei. Trei anotimpuri am stat ascuns de tot ce reprezenta pentru mine cândva viaţa. Natura îşi urmase cursul firesc, timp în care eu mă pregăteam pentru reîntâlnirea cu orbul scriind în minte sute de scenarii, cu aceeaşi finalitate. Toamna târzie cu flăcările frunzişului pregătit să renunţe la rădăcini, iarna alternând între griul murdar şi mustit al omătului şi roşul din obrazul răsfăţaţilor uitaţi de părinţi la joacă sau primăvara timpurie când natura îşi relansa pe promenada aleilor noua colecţie de muguri au fost sortite semenilor, mie unei uitări indolente care-mi prefaţau un destin virtual dedicat complet fatalităţii. Aroma teilor din parc îmi inunda simţurile. Privirile plimbăreţilor îndemnau la compasiune, invidie şi admiraţie. Invidia şi compasiunea îmi erau adresate, iar admiraţia emana un iz de scalvie nesabuită dedicată exclusiv frumuseţii Elenei.
Păşeam stingher şi nehotărât alături de ea, sprijinit de braţul ei
petrecut după al meu, al cărui capăt era ascuns în buzunarul stâng al
pantalonilor pentru a ascunde teribila frământare a falangelor. Mi-am
amintit brusc că la braţul meu stâng aveau voie numai femeile pe care le
iubeam, o superstiţie pornită dintr-o educată ipocrizie prin care
credeam că le seduc dacă le spun că au accesul asigurat la inima mea.
Zâmbesc! Prima oară în ultimele şase luni când zâmbeam, reprimisem de la
memorie impulsuri sociale, amicale. Zâmbeam pentru că realizasem
instantaneu că toate iubirile mele ştiute şi plimbate la braţul stâng
m-au părăsit. Este adevărat, mult prea târziu pentru a nu fi fost
devastate, mult prea devreme pentru a nu fi alungate. Oricum ar fi fost,
cel care a avut de pierdut am fost numai eu. Un holtei convins că
instituţia familiei este o stare claustrofobică asumată şi care într-un
târziu îţi va induce moartea clinică instalată definitiv până la
abdicarea resemnativă în faţa morţii. Cu toate acestea aveam parte de
nopţi de singurătate, în care mă loveam cu palma peste frunte
întrebându-mă când voi avea copii, când îmi voi astâmpăra setea de
libertate.
- Vă rog să vă opriţi! Aş dori să ne aşezăm puţin, să vă adunaţi şi vă odihniţi! ... îmi spărsese Elena triunghiul memorie-raţiune-suflet, o firavă reînnodare a vieţii uitate în mine, arătându-mi o bancă goală.
M-am conformat tăcut. De la semiînălţime, copacii păreau mult prea înalţi. Semenii care treceau, deasemenea. Mă simţeam precum un rege decăzut pe o tablă de şah, înconjurat de turnuri umane neobosite să-mi asedieze perpetuu temerile, să-şi trâmbiţeze victoriile personale. M-am ridicat brusc, nu pentru a-mi salva neputinţa, nici pentru a întrerupe momentul lor de glorie, nici pentru că mă simţeam ameninţat că nu aş fi luat prizonier. Privind-o întâmplător pe Elena, din profil, privirea ei părea identică cu privirea orbului. Aceeaşi căutătura rece şi vie simultan, aceleaşi flăcări ale iadului văzute pentru prima oară pe carpeta de pe peretele din bucătăria bunicilor, aceleaşi săgeţi care sugerau potenţialului susţinător al privirii un haos controlat al relaţiilor neuronale. Banca! ... aceeaşi bancă pe care stătea orbul. Pentru o minte prea odihnită în faţa vieţii, dar abandonată în faţa morţii aveam parte de prea multe revelaţii. Mult prea multe. Simţeam cum revin la viaţa furia şi agresivitatea ce-mi defineau cândva acţiunile. Sângele îmi pulsa puternic în vene, arterele se curbau vizibil prin piele sub presiunea limfatică, trupul se îndrepta ţintind spre aroganţa apusă, iar privirea îşi recăpăta treptat luciditatea care stârnea cândva invidie, pasiuni sau controverse.
-M-am odihnit suficient. Putem merge să vă revăd gardianul, tutorele legal atribuit prin constrângerea acestui mariaj nefericit, posesorul a tot ceea ce aţi fost şi sunteţi, sau nebunul de care v-aţi legat prin cine ştie ce magie!
Mă credeam, mint, chiar mă simţeam extrem de bine apelând la maliţiozitatea-mi carateristică. Elena nu schiţă nici un gest că ar vrea să se ridice de pe bancă. Îmi oferi la schimb un zâmbet perfect, mult prea alb şi îngrijit pentru gusturile mele, un zâmbet precedat de o replică care m-a anulat complet.
-Ce vezi când mă priveşti?...
Acest deja-vu mă năucise. Toată visceralitatea mea recâştigată prin revenirea printre semeni, toată pseudovirilitatea raţiunii şi corpului redobândite fără vreun merit mi se subţiau lizibil sub teribila sufocare instalată în stern. Frica îşi reintrase complet în drepturi, spasmele perturbau asiduu luciditatea raţiunii. Nu aveam replică, dar nici nu căutam vreuna. După şase luni de carceră la toate nivelele, timp în care îmi pregătisem în amănunt bătălia supremă, m-am simţit mai aproape ca niciodată de moarte. Fiorii ei reci îşi făcuseră cărare pe şira spinării, blocându-mi fiecare nerv, lăsându-mă complet descoperit şi fără reacţie. Regele care cu un minut înainte se ridicase pentru a rezista asediului turnurilor umane era acum pe cale să fie răpus de regina pe care nebunul o trimisese în vizită. Îmi era din ce în ce mai clar. Elena nu venise la mine cu solie de pace, iar alegerea ei nu era deloc întâmplătoare. Nu ştiu al câtelea simţ, dar conştientizam că era singurul activ, îmi distorsiona premeditat retina. Frumuseţea ei îmi părea acum cea mai cumplită hiodeşenie, o creatură scăpată de pe aceeaşi carpetă a bunicilor. Paradoxal, frica îmi dispăruse fiind substituită de linişte. Era rândul meu să zâmbesc. M-am aplecat uşor spre ea şi am privit-o direct în smaraldul verde al ochilor.
-Ce văd când te privesc!? ...
Nu i-am oferit nici un răgaz pentru replică.
-Să nu începi şi tu ca nebunul tău rege să mă critici pe motiv că nu sunt capabil să ofer un răspuns la o întrebare simplă. Atunci eram nepregătit, eram naiv şi sufeream de surplus de generozitate. Pe tine nu te voi ierta de răspunsuri. Vei primi tot ceea ce îţi este de trebuinţă. Îţi reamintesc că în casa bătrânului mi-ai spus că am voie orice. Greşesc! Mi-ai spus că pot orice, atunci când te-am întrebat dacă pot să te tutuiesc. Că am voie să te şi iubesc, dar că asta nu mă va ajuta cu nimic! Că te pot avea, dacă cred că asta mă ajută! Greşesc? Am omis ceva? Nu cred că eşti mai îndreptăţită decât mine să speri că Dumnezeu te ajută!
Elena mă privea în continuare zâmbind. Aplecarea asupra ei nu-i schimbă deloc poziţia. Între privirile noastre nici adierea primăverii nu-şi permitea amestecul. Tăvălugul vorbelor aproape determina apropierea buzelor mele de ale ei. Frumuseţea ei statuară revenea treptat în cafeniul privirii mele. Atunci am simţit o nevoie teribilă să o am, să o posed aşa cum numai barbarii ştiau să o facă, fără milă, ca în timpurile în care preludiul sau tandreţurile nu se inventaseră. Ceea ce nu ştiau barbarii este că şi atunci, fiind grobian posedate tot ele dominau.
Mă apucase un râs dement, care-mi scutura trupul. Aveam motive să râd aşa cu poftă. Îmi permiteam să filozofez pe tema genezei sexului. Mă pregăteam să fac o pirueta şi să mă aşez la loc lângă ea, când am sesizat cu coada ochiului că tonul meu ridicat şi cel mai probabil agresivitatea mea atrase atenţia. Câteva cupluri ne priveau atent şi-şi şopteau speriate. Trei naivi ca şi mine, atinşi de frumuseţea ei, se regrupaseră în spatele meu pregătiţi să intervină. Instinctul de conservare îşi intrase în drepturi. Mă pregăteam să-mi defulez agresivitatea la adresa curioşilor, când interveni Elena:
-Domnilor! Vă rog! Disputele noastre conjugale nu vă privesc, dar pentru satisfacerea curiozităţilor dumneavoastră vă pot spune că aceste situaţii sunt pentru noi picanterii. Fac parte din farmecul relaţiei noastre. O zi bună! închise ea un conflict din care trebuie să recunosc puteam ieşi foarte şifonat.
Turnurile umane reintraseră în circuitul normal al parcului, dar nu înainte de a împărţi privirile din dotare, respectiv languroase ei, pentru mine dispreţ în combinaţia mortală cu invidie şi mânie.
-Mă descurcam şi singur ...
-Vă voi răspunde doar la atacurile verbale. Despre atitudinea anterioară nu pot a spune decât că nu există diferenţe între voi. Privirile vă trădează dependenţa de păcat. Îmi vorbiţi de implicarea Divinităţii în vieţile noastre, de speranţele puse în El. Să ne înţelegem. Eu am renunţat la el de când am ales acest mariaj. Pe când dumneavoastră Îl renegaţi pueril. Pe unde mergeţi, cu oricine aţi povesti, Îl blamaţi. Nu am discursul, sensibilitatea şi nici intuiţia rasată a soţului meu ca să vă pot combate decisiv. Vă cunosc oricum mai bine decât vă cunoaşteţi dumneavoastră, pentru că toate datele despre dumneavoastră le am de la sursă. Conversaţiile noastre de azi nu vor deţine deliciul conversaţiilor voastre şi nici efervescenţa încăpăţânării dumneavoastră. Nu aţi greşit nimic din afirmaţii! Într-adevăr puteţi orice, iar eu vă stau la dispoziţie toată ziua, sau în fiecare minut al acestei zile, după cum v-a spus şi bătrânul, fosta dumneavoastră gazdă.
Zâmbeam din nou. Pentru că m-am temut pentru câteva momente că orbul se întruchipase în aceasta splendidă femeie, că îmi lăsase destul timp pentru refacere şi acum îmi venise din nou rândul pentru o nouă lecţie. Doar îi identificasem privirea în cea a Elenei. Dar nu era aşa ...
-Poate simţurile nu te-au înşelat. Poate într-adevăr sunt eu, orbul! ... îmi frânsese din nou firul raţiunii, Elena.
Stările se contopeau în mine. Teama, furia, neputinţa, revolta, nevoia de libertate mă oboseau teribil. Gândurile se învălmăşeau pentru a se alinia ghemuite în speranţa ieşirii la lumină, în acea ordine stabilită aleatoriu de situaţiile limită. Sigur era orbul, el a fost singurul care a fost capabil vreodată să-mi citească gândurile. Eram pe punctul de a ceda definitiv, când Elena interveni din nou:
-Liniştiţi-vă! Nu sunt decât eu, Elena, soţia orbului, cerberului care cutremură lumea interioară a semenilor dumneavoastră, adică a celor identici cu dumneavoastră. Are dreptate soţul meu când spune că voi oamenii sunteţi previzibili, incapabili de originalitate, de unicitate, de acte eroice pentru salvarea umanităţii de la mediocritate! Parcă aşa vă place dumneavoastră să epataţi!
-Nu mai am nimic de pierdut. Putem merge. Sunt sigur că soţul dumneavoastră abia aşteaptă să mă martirizeze. Următoarea victimă de pe listă...
-Nu victimizaţi! Patetismul vostru mă deprimă. Nu sunteţi încă refăcut după cele şase luni de vegetare. Acum, la acest moment nu sunteţi capabil să faceţi faţă la ceea ce va urma. Întâlnirea va avea loc deseară, pentru că aşa vrea el şi pentru că este mai bine şi pentru dumneavoastră. Aţi memorat că puteţi orice, dar nu faptul că vom petrece fiecare minut al zilei împreună. Ciudat îmi pare totuşi faptul că soţul meu îmi vorbea amuzat şi amuzant despre dumneavoastră, dar nu a omis să specifice că sunteţi una dintre ultimele redute ale umanităţii, că sunteţi o reală încântare şi o abilă provocare din partea Lui, a celui pe care Îl blamaţi. Întindeţi-vă pe bancă, sprijiniţi-vă capul în braţele mele şi încercaţi să vă goliţi de gânduri. Anulaţi-vă pasiunile şi instinctele recuperate, pentru că aveţi nevoie de tot ceea ce sunteţi capabil să fiţi.
Zâmbetul acela iritant de perfect reapăruse, dar parcă-mi inducea compasiune. Am ascultat-o docil, mi-am lăsat gândurile în braţele ei şi priveam înaltul cerului. Soarele răzbătea prin perdeaua frunzişului fraged, dar mă ferea prin umbra turnurilor umane care patrulau în căutarea unui alt rege, capabil să-i supună. Ultimul gând înainte de a adormi, a fost ultima ei replică din casa bătrânului, după mintea mea răvăşită, o replică plină de speranţă:
-Viaţa dumneavoastră abia de azi începe! ...
- Vă rog să vă opriţi! Aş dori să ne aşezăm puţin, să vă adunaţi şi vă odihniţi! ... îmi spărsese Elena triunghiul memorie-raţiune-suflet, o firavă reînnodare a vieţii uitate în mine, arătându-mi o bancă goală.
M-am conformat tăcut. De la semiînălţime, copacii păreau mult prea înalţi. Semenii care treceau, deasemenea. Mă simţeam precum un rege decăzut pe o tablă de şah, înconjurat de turnuri umane neobosite să-mi asedieze perpetuu temerile, să-şi trâmbiţeze victoriile personale. M-am ridicat brusc, nu pentru a-mi salva neputinţa, nici pentru a întrerupe momentul lor de glorie, nici pentru că mă simţeam ameninţat că nu aş fi luat prizonier. Privind-o întâmplător pe Elena, din profil, privirea ei părea identică cu privirea orbului. Aceeaşi căutătura rece şi vie simultan, aceleaşi flăcări ale iadului văzute pentru prima oară pe carpeta de pe peretele din bucătăria bunicilor, aceleaşi săgeţi care sugerau potenţialului susţinător al privirii un haos controlat al relaţiilor neuronale. Banca! ... aceeaşi bancă pe care stătea orbul. Pentru o minte prea odihnită în faţa vieţii, dar abandonată în faţa morţii aveam parte de prea multe revelaţii. Mult prea multe. Simţeam cum revin la viaţa furia şi agresivitatea ce-mi defineau cândva acţiunile. Sângele îmi pulsa puternic în vene, arterele se curbau vizibil prin piele sub presiunea limfatică, trupul se îndrepta ţintind spre aroganţa apusă, iar privirea îşi recăpăta treptat luciditatea care stârnea cândva invidie, pasiuni sau controverse.
-M-am odihnit suficient. Putem merge să vă revăd gardianul, tutorele legal atribuit prin constrângerea acestui mariaj nefericit, posesorul a tot ceea ce aţi fost şi sunteţi, sau nebunul de care v-aţi legat prin cine ştie ce magie!
Mă credeam, mint, chiar mă simţeam extrem de bine apelând la maliţiozitatea-mi carateristică. Elena nu schiţă nici un gest că ar vrea să se ridice de pe bancă. Îmi oferi la schimb un zâmbet perfect, mult prea alb şi îngrijit pentru gusturile mele, un zâmbet precedat de o replică care m-a anulat complet.
-Ce vezi când mă priveşti?...
Acest deja-vu mă năucise. Toată visceralitatea mea recâştigată prin revenirea printre semeni, toată pseudovirilitatea raţiunii şi corpului redobândite fără vreun merit mi se subţiau lizibil sub teribila sufocare instalată în stern. Frica îşi reintrase complet în drepturi, spasmele perturbau asiduu luciditatea raţiunii. Nu aveam replică, dar nici nu căutam vreuna. După şase luni de carceră la toate nivelele, timp în care îmi pregătisem în amănunt bătălia supremă, m-am simţit mai aproape ca niciodată de moarte. Fiorii ei reci îşi făcuseră cărare pe şira spinării, blocându-mi fiecare nerv, lăsându-mă complet descoperit şi fără reacţie. Regele care cu un minut înainte se ridicase pentru a rezista asediului turnurilor umane era acum pe cale să fie răpus de regina pe care nebunul o trimisese în vizită. Îmi era din ce în ce mai clar. Elena nu venise la mine cu solie de pace, iar alegerea ei nu era deloc întâmplătoare. Nu ştiu al câtelea simţ, dar conştientizam că era singurul activ, îmi distorsiona premeditat retina. Frumuseţea ei îmi părea acum cea mai cumplită hiodeşenie, o creatură scăpată de pe aceeaşi carpetă a bunicilor. Paradoxal, frica îmi dispăruse fiind substituită de linişte. Era rândul meu să zâmbesc. M-am aplecat uşor spre ea şi am privit-o direct în smaraldul verde al ochilor.
-Ce văd când te privesc!? ...
Nu i-am oferit nici un răgaz pentru replică.
-Să nu începi şi tu ca nebunul tău rege să mă critici pe motiv că nu sunt capabil să ofer un răspuns la o întrebare simplă. Atunci eram nepregătit, eram naiv şi sufeream de surplus de generozitate. Pe tine nu te voi ierta de răspunsuri. Vei primi tot ceea ce îţi este de trebuinţă. Îţi reamintesc că în casa bătrânului mi-ai spus că am voie orice. Greşesc! Mi-ai spus că pot orice, atunci când te-am întrebat dacă pot să te tutuiesc. Că am voie să te şi iubesc, dar că asta nu mă va ajuta cu nimic! Că te pot avea, dacă cred că asta mă ajută! Greşesc? Am omis ceva? Nu cred că eşti mai îndreptăţită decât mine să speri că Dumnezeu te ajută!
Elena mă privea în continuare zâmbind. Aplecarea asupra ei nu-i schimbă deloc poziţia. Între privirile noastre nici adierea primăverii nu-şi permitea amestecul. Tăvălugul vorbelor aproape determina apropierea buzelor mele de ale ei. Frumuseţea ei statuară revenea treptat în cafeniul privirii mele. Atunci am simţit o nevoie teribilă să o am, să o posed aşa cum numai barbarii ştiau să o facă, fără milă, ca în timpurile în care preludiul sau tandreţurile nu se inventaseră. Ceea ce nu ştiau barbarii este că şi atunci, fiind grobian posedate tot ele dominau.
Mă apucase un râs dement, care-mi scutura trupul. Aveam motive să râd aşa cu poftă. Îmi permiteam să filozofez pe tema genezei sexului. Mă pregăteam să fac o pirueta şi să mă aşez la loc lângă ea, când am sesizat cu coada ochiului că tonul meu ridicat şi cel mai probabil agresivitatea mea atrase atenţia. Câteva cupluri ne priveau atent şi-şi şopteau speriate. Trei naivi ca şi mine, atinşi de frumuseţea ei, se regrupaseră în spatele meu pregătiţi să intervină. Instinctul de conservare îşi intrase în drepturi. Mă pregăteam să-mi defulez agresivitatea la adresa curioşilor, când interveni Elena:
-Domnilor! Vă rog! Disputele noastre conjugale nu vă privesc, dar pentru satisfacerea curiozităţilor dumneavoastră vă pot spune că aceste situaţii sunt pentru noi picanterii. Fac parte din farmecul relaţiei noastre. O zi bună! închise ea un conflict din care trebuie să recunosc puteam ieşi foarte şifonat.
Turnurile umane reintraseră în circuitul normal al parcului, dar nu înainte de a împărţi privirile din dotare, respectiv languroase ei, pentru mine dispreţ în combinaţia mortală cu invidie şi mânie.
-Mă descurcam şi singur ...
-Vă voi răspunde doar la atacurile verbale. Despre atitudinea anterioară nu pot a spune decât că nu există diferenţe între voi. Privirile vă trădează dependenţa de păcat. Îmi vorbiţi de implicarea Divinităţii în vieţile noastre, de speranţele puse în El. Să ne înţelegem. Eu am renunţat la el de când am ales acest mariaj. Pe când dumneavoastră Îl renegaţi pueril. Pe unde mergeţi, cu oricine aţi povesti, Îl blamaţi. Nu am discursul, sensibilitatea şi nici intuiţia rasată a soţului meu ca să vă pot combate decisiv. Vă cunosc oricum mai bine decât vă cunoaşteţi dumneavoastră, pentru că toate datele despre dumneavoastră le am de la sursă. Conversaţiile noastre de azi nu vor deţine deliciul conversaţiilor voastre şi nici efervescenţa încăpăţânării dumneavoastră. Nu aţi greşit nimic din afirmaţii! Într-adevăr puteţi orice, iar eu vă stau la dispoziţie toată ziua, sau în fiecare minut al acestei zile, după cum v-a spus şi bătrânul, fosta dumneavoastră gazdă.
Zâmbeam din nou. Pentru că m-am temut pentru câteva momente că orbul se întruchipase în aceasta splendidă femeie, că îmi lăsase destul timp pentru refacere şi acum îmi venise din nou rândul pentru o nouă lecţie. Doar îi identificasem privirea în cea a Elenei. Dar nu era aşa ...
-Poate simţurile nu te-au înşelat. Poate într-adevăr sunt eu, orbul! ... îmi frânsese din nou firul raţiunii, Elena.
Stările se contopeau în mine. Teama, furia, neputinţa, revolta, nevoia de libertate mă oboseau teribil. Gândurile se învălmăşeau pentru a se alinia ghemuite în speranţa ieşirii la lumină, în acea ordine stabilită aleatoriu de situaţiile limită. Sigur era orbul, el a fost singurul care a fost capabil vreodată să-mi citească gândurile. Eram pe punctul de a ceda definitiv, când Elena interveni din nou:
-Liniştiţi-vă! Nu sunt decât eu, Elena, soţia orbului, cerberului care cutremură lumea interioară a semenilor dumneavoastră, adică a celor identici cu dumneavoastră. Are dreptate soţul meu când spune că voi oamenii sunteţi previzibili, incapabili de originalitate, de unicitate, de acte eroice pentru salvarea umanităţii de la mediocritate! Parcă aşa vă place dumneavoastră să epataţi!
-Nu mai am nimic de pierdut. Putem merge. Sunt sigur că soţul dumneavoastră abia aşteaptă să mă martirizeze. Următoarea victimă de pe listă...
-Nu victimizaţi! Patetismul vostru mă deprimă. Nu sunteţi încă refăcut după cele şase luni de vegetare. Acum, la acest moment nu sunteţi capabil să faceţi faţă la ceea ce va urma. Întâlnirea va avea loc deseară, pentru că aşa vrea el şi pentru că este mai bine şi pentru dumneavoastră. Aţi memorat că puteţi orice, dar nu faptul că vom petrece fiecare minut al zilei împreună. Ciudat îmi pare totuşi faptul că soţul meu îmi vorbea amuzat şi amuzant despre dumneavoastră, dar nu a omis să specifice că sunteţi una dintre ultimele redute ale umanităţii, că sunteţi o reală încântare şi o abilă provocare din partea Lui, a celui pe care Îl blamaţi. Întindeţi-vă pe bancă, sprijiniţi-vă capul în braţele mele şi încercaţi să vă goliţi de gânduri. Anulaţi-vă pasiunile şi instinctele recuperate, pentru că aveţi nevoie de tot ceea ce sunteţi capabil să fiţi.
Zâmbetul acela iritant de perfect reapăruse, dar parcă-mi inducea compasiune. Am ascultat-o docil, mi-am lăsat gândurile în braţele ei şi priveam înaltul cerului. Soarele răzbătea prin perdeaua frunzişului fraged, dar mă ferea prin umbra turnurilor umane care patrulau în căutarea unui alt rege, capabil să-i supună. Ultimul gând înainte de a adormi, a fost ultima ei replică din casa bătrânului, după mintea mea răvăşită, o replică plină de speranţă:
-Viaţa dumneavoastră abia de azi începe! ...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu