duminică, 6 mai 2012

Orbul şi idealistul (II)



Capitolul II 

Taina orbului

Trecuseră şase luni de la întâlnirea cu orbul. Deşi refuzam frenetic să-mi recunosc metamorfoza, mă amăgeam conştient că sunt acelaşi. Gândurile îmi stagnau proptite în predicţiile orbului. Mai mult decât atât, trăiam cu spaima continuă că mă pot ajunge previziunile acestuia. „Sunt foarte liniştit în ceea ce te priveşte pentru că sunt convins că viaţa ta, de azi înainte nu va mai fi la fel. Voi fi mereu în gândurile tale. Deja îmi aparţii cel puţin pe jumătate. Cealaltă jumătate o las oamenilor. Aşa se vor apropia mai mult de mine. Asta este menirea ta!” închise el conversaţia noastră, concisă de acel macabru ” Vom vedea!”. A urmat o noapte extrem de agitată; mă hotărâsem să renunţ la convieţuirea printre semeni. M-am mutat chiar în dimineaţa zilei următoare într-una dintre casele de la marginea parcului, unde mi-am închiriat o cameră, care era înaltă şi străjuită de nişte stâlpi de lemn, în care unul dintre foştii chiriaşi încrustase cu un cuţit, un calendar în stil gregorian. Cei şase stâlpi îmi aminteau de brâul Domnului care sprijinea cupola Periei de la Săpânţa. În odaie am găsit o laviţă pe care şedeau suprapuse şase pături care suplineau salteaua; eventual şi o pernă. În mijlocul camerei trona o masă cu două scaune; în colţul dinspre apus se sprijinea de zid un dulap din lemn masiv fără uşi, iar la geam rânduite, câteva volume vechi aliniate pe rafturile unei imaginare biblioteci. Acolo am sădit sămânţa depresiei, acolo am învăţat să detest pe furiş bucuria oamenilor, să mă bucur cu laşitate de nefericirea lor. De la acelaşi geam l-am căutat pe orb zilnic, fixat ca o mumie de muzeu, din spatele draperiilor maronii. I-am vânat silueta minut cu minut. Am repetat la infinit şi în detaliu, replica pe care doream să i-o administrez precum un chinez obsedat de răzbunare.
Proprietarul era un bărbat trecut de 70 de ani, mărunţel şi cu o calviţie tribut închinată ostentativ tâmplelor sure. Privirea lui, de un albastru spălăcit îmi zădărnicea încrâncenarea. Zilnic, la aceeaşi oră îmi aducea mîncare rece. Deseori revenea în cameră pentru a pleca cu farfuria neatinsă. Era profund ascuns în tăcerile sale. Extrem de politicos, refuza să îmi vorbească. Nu am putut memora timbrul vocii, pentru că l-am auzit vorbind doar cu două ocazii: prima dată atunci când m-am mutat şi a doua oară când mi-a comunicat că refuză banii pentru de-ale gurii. Privirea lui îmi provoca aduceri aminte din privirea orbului. Parcă erau înţeleşi şi parcă ştia motivul prezenţei mele acolo. Aceaşi tainică tăcere, aceiaşi paşi târâţi între uşă şi masă şi uşă. O pendulare unică în cotidian, între refugiile noastre.
Azi se împlinea jumătate de an de când mă abandonasem în obscuritate. S-a oprit în dreptul ferestrei. Privea spre parc, parcă desenând fiecare gravură nervoasă de pe frunzele copacilor. Eram ca doi saltimbanci obosiţi după fiecare spectacol al circului vieţii. Târziu, epuizat de agitaţia privirii, îmi spuse:
- Poate a obosit. Poate!? … de aceea nu mai vine în parc.

L-am privit atent. Apoi am cedat:
- Despre ce vorbiţi?
- Orbul. Nu pe el îl aşteptaţi? Nu pe el îl căutaţi?
Era inutil să neg. Cui servea minciuna?
- Da! Orbul. Pe el îl caut.
Îmi era teamă! Eram în pragul disperării. Mă ameninţa anxietatea, pentru că temerile legate de posibila relaţie dintre moş şi orb deveneau reale. Am preferat să mă golesc de gânduri şi mai ales de temeri. Bătrânul s-a întors spre mine şi m-a privit lung. Apoi îşi plecă privirea şi-mi spuse cu o voce stinsă:
- Mâine, vă rog să părăsiţi camera. Este timpul să vă dedicaţi cauzei dumneavoastră. Să vă împliniţi menirea.
- De ce să plec? ...
Replica îmi scăpase. Se îndreptă spre uşă cu capul plecat. În timp ce uşa se închidea l-am auzit spunând “să aveţi putere pentru ceea ce va urma”. M-am îndreptat spre geam. Fără speranţa de a regăsi orbul căutam răspunsuri la ceea ce în fapt se dovedea a fi izgonirea mea din acest refugiu. Frământat de frica de a mă reda acestei lumi mă ghemuisem pe laviţă. Eram asemeni unei larve care căuta lumina.

***


M-am trezit în urma unor bătăi uşoare. Repetiţia acestora mi-au adus certitudinea unei vizite. Am încercat un
„Da! Intră!” cât mai hotărât. Mă simţeam extrem de extenuat. În camera intră o femeie a cărei frumuseţe îmi tulbură profund liniştea.
- Bună ziua! Am venit să vă cunosc. Vă ştiu povestea.
Mă privi cu atenţie, apoi continuă:
- Nu sunteţi cu nimic diferit faţă de foştii chiriaşi. Astăzi vă voi însoţi în vizită la ospiciu ...
Nu mai aveam răbdare s-o urmăresc; nici puterea de a mă lansa într-o conversaţie. Priveam fascinat această apariţie. Agresivă în conversaţie, introvertită în sine, scurtă în verb, aplecată spre argument. Aceasta era definiţia ei. Aveai nevoie de multă înţelepciune si răbdare să poţi traversa puntea mincinoasă, pe care instinctele o interpuseră între ea şi mine. “Joacă un teatru dur” –îmi spuneam. Fără efort, ea se hrănea cu iluziile mele. În fapt, femeia dovedea un excerciţiu de apărare îndelung exersat. Aceleaşi instincte îmi spuneau că nu mai credea în nimic; remarcasem asta din privire, din atitudine. Sprâncenele arcuite veşnic înspre interior, privirea fixată pe reacţiile tale, tonul excesiv de amabil în contrast evident cu ostilitatea ei. Cine reusea să treacă dincolo de aparenţe, era violat de subconştientul ei. “Un teritoriu cu acces interzis!”, îmi repeta obsesiv raţiunea, care-şi dovedea uitilitatea pentru prima oară de când mă abandonasem aici. Nu adulterul era taina ei. Atitudinea ei o descria ca o persoană care face parte din categoria celor cărora nu le pasă că lumea îi bârfeşte, că femeiele îi blestemă farmecele, bărbaţii îi cerşesc trupul, poeţii îi adoră inteligenţa şi că actori la fel ca ea îi invidiau arta supravieţuirii.
- … m-aţi ascultat?
- Undeva v-am pierdut cu certitudine doamnă! Vă rog …
- Oare de ce mi-a spus bătrânul că sunteţi altfel? – se întrebase pe sine zâmbind. Spuneţi-mi Elena. M-am recomandat mai devreme, dar observ că încă nu v-aţi trezit. Vă aştept în sufragerie la prima şi ultima ceaşcă de cafea servită aici. Este cadoul pe care îl face acest bătrân senil fiecăruia dintre voi, atunci cand sunteţi exilaţi între oameni. Vă aştept! …
Ieşi fără să mai adauge ceva. Orice cuvânt îi părea de prisos. Îşi juca rolul cu artă. Toată fiinţa mea se concentrase pe acestă viziune. Mă gândeam la temerarii care se luptau pentru adoratia ei. Cine spera la docilitate putea sfârşi devorat de nevoia ei de a fi dominată. Cu certitudine cineva, cândva trecuse puntea pentru a deveni un suflet pierdut prin labirintul sufletului ei. Tot ce a conceput geniul Divinităţii, era înmormântat şi mumificat sub cicatrici. Taina si povara demnităţii ei era omagiul adus celui caruia i s-a dăruit. O taină ştiută numai de ea şi trădată. Ea însăşi trădase. Intrase în ea şi ea acceptase asta; chiar căutase trădarea.
Ajuns în sufragerie am revăzut-o. Privea spre acelaşi parc, dar fără căutătura disperatului. Pe masă se aflau trei ceşti din care cafeaua îşi izbăvea aroma. Abia atunci l-am zărit pe bătrân. Se uita fix la mine. Mă cuprinsese o frică teribilă. Frisoanele condamnatului la moarte îmi cuprinseră trupul.
- Bună ziua! i-am spus gazdei mele.
- Elena, te rog serveşte-l pe domnul. Luaţi loc! mi se adresă bătrânul în timp ce îmi indica scaunul care îmi era rezervat.
Aşteptă să mă aşez, apoi continuă:
- Azi plecaţi, aşa cum ne-am înţeles. Elena vă va conduce la ospiciu. O să vă revedeţi călăul. O să vă acceptaţi condiţia. Veţi parcurge alături de Elena fiecare minut al acestei zile. La finele acestei zile, veţi fi redat complet acestei lumi, iar din momentul despărţirii noastre vă rog să uitaţi această locuinţă, să uitaţi de mine şi mai ales să vă uitaţi nebunia gândurilor aici. Vă rog insistent, chiar apelez la bunul dumneavoastră simţ să nu îmi adresaţi nici o întrebare suplimentară. Elena vă va explica tot. Aveţi la dispoziţie o întreagă zi.
- Pot să vă mulţumesc de găzduire? i-am replicat.
- Era datoria mea. O datorie morală pe care o respect. Nu sunteţi singurul care s-a rătăcit. Vă doresc numai bine! şi-a încheiat bătrânul dialogul, după care părăsise încăperea.
Rămas singur cu Elena m-am ridicat de pe scaun şi cu ceaşca în mână m-am apropiat de fereastra care o încadra.
- Elena … pot să îţi spun aşa?
- Puteţi orice domnule. Aveţi voie şi să mă iubiţi, la fel ca ceilalţi. Dar asta nu vă va ajuta cu nimic. Mă puteţi avea, dacă asta credeţi că vă ajută. Dar sufletul meu întunecat este pierdut. Eu nu mai am şansa de a mă întoarce printre cei vii, aşa ca dumneavoastră. Soarta mea este legată de a lui. Am ştiut de cînd l-am văzut prima dată că îi voi aparţine. Că voi ceda definitiv! Că îl voi iubi fără scăpare. Am acceptat fără să mi se ceară. Fiecare are destinul lui. Eu mi-l respect pe al meu. Dumneavoastră, trebuie să vi-l respectaţi pe al dumneavoastră. Ştiţi despre ce vorbesc …
Abia atunci am realizat că fantoma orbului ne bântuia pe toţi. Fusese singurul intrus, acceptat vreodată cu vrerea ei. Iubea cuvântul scăpat din umbra lui. L-a iubit, l-a dorit, era letopiseţul istoriei existenţei sale.
- La ultima vizită prin tenebrele mele, mi-a somat fiinţa: "Fără cuvânt nici nu exişti! Spune taina mea lumii! Ţi-am permis să-mi fi soţie!" Sunt aceeaşi de atunci, mai bogată în retoricã, mai săracă în răspunsuri. Oare m-a iubit vreodată? Nu, sigur ... nu! Altfel era mumificat şi poet. Este vocea sumbră a conştiinţei noastre! Mergem la ospiciu! Doreşte să vă revadă. La mine totul este rutină. Viaţa dumneavoastră abia de azi începe …

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu