Prin ușa sufletului meu, singura comunicare oficială cu
lumea, de ceva vreme își face intrarea doar ridicolul. Trăiesc cu impresia ca
anturajul cu care m-am obișnuit a devenit o gluma proastă a sorții. Nu vorbesc
de acele inepții care sunt inerente și la îndemâna fiecăruia dintre noi, ci de
modul de abordare a relațiilor personale. Sunt obișnuit cu egoismul semenilor,
acea moștenire ereditară lăsată de generațiile primitive, minciuna, acel colac (temporar)
de salvare a unei primejdii imediate și ipocrizia din fiecare ”te iubesc”-ul
care condamnă la iluzia fericirii, dar nu pot tolera acel nefiresc uman stârnit
de agonia unui refuz sau a unei neîmpliniri. Când orice comuniune afectivă sau
dorință de comunicare este primtă și tratată precum un blestem, reflexul deja
format mă îndreaptă înspre sarcasm sau utopia apocalipsei. Mai descompus de atât
nu pot deveni și mai trist decât tristul cel mai văduvit de resemnarea mesianică
nu pot fi. Mă simt ca și cum cartea destinului meu s-ar scrie pe o singură față
a paginilor, pe verso albul tot mai alb simulând perfect inerția mea. Când pe
ușa sufletului meu, singura comunicare oficială cu lumea, își face intrarea
ridicolul, pe lângă el se strecoară afară absentul ...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu