Epistolă către nimeni (I)

Nu știu unde te vor găsi aceste rânduri; nu știu unde te vor întâlni gândurile mele, dacă ele te ajung sau nu, dar știu că tu rămâi preferata mea dintre toți orfanii acestei lumi. Căci cu toții suntem niște bieți orfani hălăduind prin pustiul lumii până ne aflăm jumătatea. La plecare m-ai dezmoștenit de propriul stil, de autenticitate și unicitate, și acum te întreb dacă ți-a fost ușor să trăiești așa cum o fac eu. Poate ți-ai dori să știi cum mai sunt și chiar dacă dorința ta este doar o glumă perversă a imaginației mele îți pot spune că am rămas același. În felul meu m-am predat instinctelor mele și am mers mai întotdeauna pe urmele lăsate de cei care își împlinesc asumat și pătimaș păcatele, asumat dar fără vreo urmă de regret, de smerenie sau de împăcare cu sinele și în cele din urmă Divinitatea. M-am predat micilor plăceri care mi-aduceau iluzia fericirii deși știam încă de timpuriu ceea ce știu și acum, anume că fericirea nu există. Împlinirea micilor plăceri au fost urmate mai mereu de un dezgust, iar dezgustul se poate șterge numai prin durere. Fericirea este minciuna preferată a omenirii și asta se întâmplă pentru că iubirea este o tumoare malignă, care asemeni oricărei tumori, nu are leac. Iubirea este un mare abis care trebuie traversat și pentru toate traversările pe care le-am făcut m-am pregătit în pauzele petrecute printre orfanii lumii. Tot ce am agonisit în viața aceasta am împărțit iubind, implicit iubindu-te.

Amintește-ți de mine citind aceste rânduri, apoi fă-și un scop din truda de a mă uita definitiv. Orice și oricine se poate uita, mai ales dacă trebuie să o faci. Încearcă uitarea înlocuind-o cu închipuirea. Uite îți dau o idee, o nouă iluzie. Mută-te într-un loc în care cândva a fost o pădure și imaginează-ți că auzi vântul. Vântul pe care ar trebui în cele din urmă să-l auzi, să-ți devină un crâmpei de existență, are propriile lui povești. Vântul acesta aduce mirosuri și trăiri din alte lumi, lumi necunoscute ție dar care sunt pregătite să te primească, să te absoarbă în amestecul unei alte iubiri, iubire la care i-a venit rândul. Să nu ai temeri de nimic, pentru că intrarea în oricare lume ți-ai făcut-o prin mine. Lasă-te pradă instinctelor tale, așa cum te-am învățat și nu ai temeri pentru că eu sunt prezent în instinctele tale și instinctele mele nu și-au permis niciodată greșeli. Instinctele noastre sunt singura povară pe care am împărțit-o și singura povară pe care ai luat-o cu tine.  

Poate te întrebi la ce mă gândesc când scriu aceste rânduri, sau poate că te gândești la mine, cum stau în semiobscuritatea biroului, cu capul ușor aplecat spre stânga, un semn al convocării interioare. Nu ar trebui să te gândești acum la mine pentru că știi bine sunt capabil să renunț ușor la oameni. Renunț la orice, oricum și oricând, și o fac ca și cum ar fi o eroare umană simplă, eroare de care nu prea-i știu pe mulți alții capabili. Renunț la orice, de la trăiri până la semeni, ca și cum m-aș debarasa de o bârfă infectă care nu are vreo legătură cu mine. Singurul lucru care mă întristează la o renunțare este că am argumente. Mereu am, mereu le-am avut, deși nu le-am folosit niciodată, decât pentru mine. Când argumentele îmi bat în pereții sufletului deschid fereastra și îmi spun ”ascultă ploaia, chiar dacă nu plouă! Ascultă ploaia așa cum ai învățat-o pe ea să asculte vântul în pădurea fără copaci…”.

Am un singur har: să iubesc total, însă în lumi paralele și atemporal…        

Recviem

Aflu din răvașe c-ai plecat departe

și că universul tace a mirare,

între noi, rămașii, dorul ne împarte

unii melancolici, alții nepăsare.

Aminitiri neșterse vin la re’ntâlnire,

al tău chip și glasul îmi devin povară,

e aprilie-n lume și-n cireși foșnire,

Zeppelin îmi cântă, ”raiului fă-i scară”.

Te-am iubit desigur mult prea mulți deodată

și ne-ai fost iubită fără să ai știință,

plânsul nostru seacă, lacrima-i uscată,

pentru a ta iertare am păstrat credință.

Viața se continuă dincolo de viață,

îmi vei sta în gânduri, amintiri citate,

nu îți spun adio, nu îți scriu postfață,

îți doresc din suflet – blândă eternitate...

Amintirea ta...

... a devenit un reflex pavlovian cotidian;
nu aduce cu sine dureri,
nici revelații spirituale.
Mai degrabă, amintirea ta invocă lipsurile cărnii
și intrarea in paradisul schilodit al desfătărilor.
Devin tot mai uman,
mai aplecat spre păcat,
mai însetat de vicii,
un îndreptar al patimilor.

... nu poartă o vină,
ea poartă doar un nume, un chip
și nurii unei nimfe ascunse în amfora unui destin ce-mi poartă numele,
în care timpul nu a găsit un ritm,
un puls,
o viață ce merită trăită până la capăt.

... mi-a adus notorietate între semeni,
între cei aidoma mie,
dependenți de păcat;
mi se mai spune "Cel care mai are timp să aștepte!"...

Am uitat

Cum pot concepe o nouă iubire

cu întreg trecutul nostru amoros în mine?
Cu tine în mine,

aportul meu la evoluția umanității rămâne o iluzie,

o muncă nefăcută.
Te rog lasă-mă să trăiesc;

astfel vor ajunge la mine pietrele,

iarba, florile, oamenii

și eventual o nouă iubire.
Dacă-mi reușește a primi ceva din afara mea,

atunci m-a părăsit singurătatea.
Sunt o galerie impenetrabilă

în care moartea își dezvăluie arta.
Am uitat să trăiesc...

Promisiune

De cand am prins gustul femeii,
mi-am promis Edenul.
Am promis că voi fi mistuit de pasiune,
de firescul adamic și păcatele cărnii,
de sevele care păstrează inima-n viu, până când amintirea noastră
va deveni mumia care mă bântuie.
Promisiunile sunt acum alibiul iubirii ce-ți port
și tot ce mi-ai rămas e întrebarea fără de răspuns:
"acum mă-nțelegi?!"...

Iubindu-te iubesc

Dragostea, ca și viața, trebuie să fie limitate,

altfel ne-am pierde umanitatea

și toate drepturile nescrise,

mai ales dreptul de-a iubi.

Suntem mai mult decât suma intențiilor noastre,

dar faptul că nu ne puteam anticipa ne-a făcut nesiguri.

Știam din alte vieți,

în care am iubit o singură dată,

ireversibil,

că în orice timp 
dragostea devine la rându-i cenușă.

Mă gândesc că există o pasăre Phoenix și pentru dragoste,

indiferent cât de mult suferim,

cât de mult ne cufundăm în întuneric.

Numai în întuneric ne renaștem,

iar fiecare renaștere poartă în prezentul incert

eternitatea firavă a trecutului.

Facem noi alegeri care poartă amprenta trecutului,

ajungem în oameni noi

încercând iubiri noi,

însă mereu ne odihnim 
în cea mai mare iubire - unica iubire.

Demult nu te mai caut,

pentru că știu mereu unde te găsesc.

Spune-mi: ți-e bine în mine?!...

Iubind iubindu-te

Noi doi, după întâmplarea noastră,

nemaiîntâmplându-ne,

devenit-am diformități crescute din durere. 

Știi?!... timpul ne aleargă pe toți,

iar dacă trăim destul

avem timp să ne bântuim.

Acum trecem prin viețile altora

fără să ne pese de urmări,

de ceea ce lăsăm în urma noastră.

Corpul meu păstrează amprentele tale, mirosul tău;

știu asta după cum mă primește în mijlocul ei

tagma masculină,

aceeași tagma masculină care te venerează.

Unii tânjesc după prezența ta,

alții ar ucide pentru semn de bunăvoință,

iar restul, pentru un strop din pasiunea ta,
ar alege iadul în viața de apoi.

Eu trăiesc iadul în timpul de după tine;

sunt un colecționar de suflete,

un păstrător al amintirilor lor,

un paznic la ieșirea din prezentul vieții lor lipsită de valoare.

Durerea mea are gustul cognacului sorbit de pe sânii tăi!…