amor fati

 

avem în noi o temă din născare,
cum să fii om, neom și iarăși om,
din sine mă stârnește o-ntrebare,
”tu ești Adam sau parte din atom?!”;
 
am învățat din toate cât se poate
și-am învățat să tac, să râd, să plâng,
hrănindu-mă cu coapte și necoapte,
am învățat ce-i prețul pe cuvânt.
 
am repetat la nesfârșit decența
și am picat la fugă și înfrânt,
mi-am risipit devreme inocența,
dar mi-am fixat spinarea în pământ;
 
mă-ndoi doar când iubirea mă adie,
atunci când simt iertarea vie-n viu,
în furia lumii aruncată-n vrie
sunt adăpost destinului pustiu.
 
uitarea-i calea frântă spre iertare,
nu-s vrednic de coroana mea din spini,
învrednicit cu propria-mi suportare,
mai las din mine hrană pentru câini;
 
m-accept pe mine și mi-accept destinul,
că-n pragul lumii nu însemn nimic,
mi-e dulce braga și amar pelinul,
devin cenușă doar să mă ridic…