”Cuvintele spun despre noi mai multe decât
spunem noi prin ele” îmi spunea cândva o bună prietenă. Acest adevăr mi-a rămas
scrijelit în tiparele memoriei. Sunt adeptul linștii, cu precădere a celei
interioare; și cum altfel aș putea avea parte de ea decât evitând umanitatea și
mediocritatea ei? Nu știm să tăcem și nici a aprecia nevoia de sine a
aproapelui. Singurele momente în care rațiunea se așează în comunicarea dintre
noi sunt acele clipe în care iminența morții domină tot ceea ce suntem;
iminența morții personale sau a cuiva drag ne îngheață sangvinitatea. Realizăm că
orice am spune este inutil. Din nefericire aceste momente sunt rare și apar în
singurătate; ele coincid cu timpul liniștilor care ne acoperă și completează destinul.
(câtă ironie ...)
Întotdeauna am regăsit ludicul în intrarea în scenă a morții. Suntem cuprinși de acea disperare inutilă care în final se va pierde în banala resemnare. Nici măcar atunci nu putem să ne apreciem viața și ceea ce am fost capabili a ne oferi pe parcursul ei, cerșim momente în plus, ne zvârcolim și inducem chinul și amarul colectiv. Tocmai de aceea îmi este de trebuință sinele încarcerat în temnița liniștii. Sunt unul dintre puținii mulțumiți cu ceea ce s-a dovedit a fi dărnicia vieții în ceea ce mă privește; de aceea vă rog umil ca atunci când mă întâlniți să vă gândiți că este întâmplător și că, la fel de întâmplător, am parte de iminența morții. Dacă mă ”prețuiți” prea mult și nu vă puteți abține, atunci gândiți-vă că sunt aplecat spre ludic și dispus să joc acest ultim act, ca un omagiul adus artei supraviețurii. Eu aleg totuși liniștea ...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu