Nu teama de singurătate ne alungă din preajma ei ci
consecințele acestei asumări. În cazul meu este invers. Nu este nici o durere,
amăgire sau dramă faptul că doar în singurătate am reușit să mă înțeleg, cunosc
și în cele din urmă să mă accept. Numai în acel pustiu construit pe ruinele
ființei mi-am asumat libertatea de a mă răzbuna pe neputința și nimicnicia
ăstei lumi și tot acolo am găsit liniștea pe care adeseori o doream ca hrană
pentru spirit. Nimeni nu este crezut atunci când cere singurătate și își
motivează gestul tocmai pentru a se gândi la cele dragi și urâte afectului. Sinceritatea
nu este compatibilă cu singurătatea în viziunea turmei contemporane; nici nu
trebuie să fie pentru că într-un adevăr, ceea ce naște acele clipe poate distruge
falsul și ipocrizia, exact conceptele care stau la baza supraviețuirii
cotidiene. În singurătate m-am format ca om, în singurătate am devenit imun și
tolerant la tot ceea ce nu mă poate ucide. Tot în singurătate am învățat să
iubesc și să-mi protejez trăirile. Sunt momente în care mă încearcă regretul
vis-a-vis de faptul că am ajuns să nu-mi fie teamă de nimic, tocmai când ar
trebui să mă tem de ceea ce am devenit și ceea ce pot face prin spirit și forța
afectului sau lucidității. Înainte de a fi devenit un genocidist sentimental am
fost unul dintre sinucigașii ăstei lumi ...
Adevarul este ca doar in singuratate putem fi noi insine...
RăspundețiȘtergere@Bia
RăspundețiȘtergereÎn singurătate și dincolo de ea, după un ultim gest altruist al Divinității...
Reverență domnișoară.
Fugim de singuratate ..e liniste in ea dar uneori avem nevoie de aceasta liniste.
RăspundețiȘtergere