și dacă…

… cale-mi pui renunț
să te-ating, să-ți vorbesc, să te simt,
iubirii îi fac un denunț,
am să tac, am să plec prin consimt;
 
… nu mă-ntorc acasă,
nu te-ndur, nu te iert, nu te știu,
rătăcitorului aleasă,
tot tăcând, te iubesc și îți scriu.
 
din amintiri te mai degust,
apoi amar, sangvin și un ”amin!”,
și dacă adevărul este just
revin și plec, mă simt străin;
 
… lacrimi vor mai fi,
mă mint, mă iert și iar mă mint,
arid sau viscol prin pustii,
blestem, jurăsc, dar nu dezmint.
 
… mai trăiesc puțin,
întâi amin, în doi sangvin și-n trei supliciul,
de nu-nțelegi de ce suspin,
o fac să-mi duc până la capăt viciul.
 
… ești tot mai departe,
respir, inspir, instinct și un târziu,
un dor răzbate ce desparte,
nebun, tăcut, dar încă-ți scriu…
 

amor fati

 

avem în noi o temă din născare,
cum să fii om, neom și iarăși om,
din sine mă stârnește o-ntrebare,
”tu ești Adam sau parte din atom?!”;
 
am învățat din toate cât se poate
și-am învățat să tac, să râd, să plâng,
hrănindu-mă cu coapte și necoapte,
am învățat ce-i prețul pe cuvânt.
 
am repetat la nesfârșit decența
și am picat la fugă și înfrânt,
mi-am risipit devreme inocența,
dar mi-am fixat spinarea în pământ;
 
mă-ndoi doar când iubirea mă adie,
atunci când simt iertarea vie-n viu,
în furia lumii aruncată-n vrie
sunt adăpost destinului pustiu.
 
uitarea-i calea frântă spre iertare,
nu-s vrednic de coroana mea din spini,
învrednicit cu propria-mi suportare,
mai las din mine hrană pentru câini;
 
m-accept pe mine și mi-accept destinul,
că-n pragul lumii nu însemn nimic,
mi-e dulce braga și amar pelinul,
devin cenușă doar să mă ridic…
 

conjugă-mă!

tu vocea-mi o vei auzi
și luni, și marți, și cât se poate,
în dimineți îți voi șopti,
”aleasă-mi ești până în moarte!”;
 
nu-i clipa aprigă destul
să-mi dea departele de tine,
același eu își știe rostul
domestic cert între jivine.
 
acum mi-e clar cerul senin,
perversul ploilor în noapte
și mușcătura-ți cu venin
ființialul tău ce mă străbate;
 
ce piedici pot să-mi stea în cale,
să mă împingă în renunț?!
pulsând în semnele vitale,
iubesc total și mă denunț!
 
tu poți a-mi reproșa orice,
că-mi pierd tot sensul și credința,
purtată-n gânduri josnice,
tot tu îmi vindeci dependența.
 
mă-ncep înspre definitiv,
robit, egal, sau dezrobit,
în orice lume-mi ești motiv,
să mă conjug în ”te-am iubit!”…
 

poveste

o poveste, undeva, se-ncheie,
o alta se șterge în tăcere,
există alte ne’ncepute,
vor arde și vor fi pierdute;
 
povestea noastră-i un banal,
un aberant convențional,
un doi neverosimil, sec,
o haină veche, fald, eșec.
 
furați de sânge reciproc,
între minciuni și echivoc,
în antiteza și nimic,
consensul mut din epidermic.
 
te las de tot iubirea mea,
povestea mea, povestea ta,
le las desculțe, dezbrăcate,
iubire laică-n păcate;
 
povești în lume se încheie,
a noastră trage în tăcere,
cu gloanțe din iubirea oarbă
în infinit să ne absoarbă…

al nimănui și totuși…

sunt omul care poartă aceleași două chipuri,
unul pentru semeni și altul pentru mine,
tânjind după iubire, trudind nesaț la trupuri,
eu din stăpânul lumii ajuns-am în robie.
 
robia-i numai una și ea îți aparține,
nălucă-mi ești pe suflet, stârnindu-mă-n conștiință,
războiul lumii noastre deloc nu mă conține,
aș vrea să-mi fii străină, dar tu îmi stai în ființă;
 
cu ură și iubire ți-acopăr viul trupescul,
blestemul cade-n rugă și ruga cade-n plâns,
nebun te simt în toate, firesc și nefirescul
și viața fără tine îmi pare-un neajuns.
 
sunt eu, nebunul care ascuns sub două chipuri
denunț întreg pământul, suflarea, apa, vântul,
iubindu-te pe tine, voi renunța la trupuri,
al nimănui și totuși, îmi ești deznodământul…
 

culoarea ploii

acum, că plouă, în mine plânge
privirea ta rătăcitoare,
mă răsucește, mă constrânge,
o stare-n care totul doare;
 
iar ochii tăi îmi dau sentință
culoarea ploii ei purtând,
în ape adânci și în neființă
se stinge orice legământ.
 
mereu grăbită precum apa,
te scurgi, acaparezi, inunzi,
e toamnă-n mine, cade pleoapa,
o crimă ascunsă în rotunzi;
 
pământul care-ți adora călcâiul
ajuns-a praf de vânt purtat,
din viața scurtă ca gutuiul
nemaifiind vești, am dezertat.
 
precum ți-am spus ajuns-am toamnă
și sufletul se-nchide-n vreri,
s-a scuturat, iubită doamnă,
pierzând speranțe, apoi dureri.
 
cum nu-i ceri soarelui s-apună
sau ploii stropii să-și oprească,
tu lasă-mi inima-n minciună,
ea a ales să te iubească;
 
am fost un pretendent la fericire
nemeritând culoarea ploii,
mă bate-un gând și-o rătăcire:
din umbra mea se nasc strigoii…
 

banalul în vers simplu

 

câte stele stau sub soare
încercând să se aprindă,
câte-s oare căzătoare,
în dorinți să te cuprindă?
 
câte vânturi se strâng valma
încropindu-se-n furtună,
câte-s adieri în palma
ce ți-ar prinde-n păr cunună?
 
câte ploi sărace-n picuri
strânge-ar lacrimile mele,
ca să stingă-a-mele focuri,
să te îmbăiezi în ele?
 
câte fire din nisipuri,
de pe maluri, din pustii,
desenând a tale chipuri
iscusit-au vijelii?
 
câte gânduri nepoftite
încercând să te ascundă,
au stârnit în minți smintite
o iubire furibundă?
 
câte litere sărace
încercând s-adune versul,
mi-au ucis umila pace
spulberându-mi Universul?
 
câte doruri călătoare
pot trimite să te-ajungă,
câte ape din izvoare
setea știu ca să mi-o stingă?
 
câte oare-s născocite
și mai pot fi îndurate,
câte drumuri încâlcite
sunt de tine-ndepărtate?
 
tu să ai răspuns la toate
te conjur să-mi dai de știre,
până-n moarte, cât se poate,
te găsesc a mea menire…