ești…

 

… adevărul ce mă îngheață,

căldura mea din erotism,

păcat originar pe viață,

un absolut în romantism;

 

… orice început de mâine,

sfârșitul fiecărei zi

și frământarea dintr-o pâine

ce foamea-mi poate potoli.

 

… ironia din destine,

înșiruirea de trăiri,

iubirii mele clandestine

te-am dat ca muză s-o inspiri;

 

… clipa dintre respirații

și-o clipă rogu-te mai stai,

zvâcnirea caldă din senzații,

tâmpla sărutului să-i dai.

 

… bucuria din tandrețe

și mușcătura din trupesc,

o agonie în tristețe

și infinitu-n te iubesc.

 

… tot ce mi-am dorit în viață

și-ți sunt ce tu mi-ai refuzat,

ești adevărul meu din gheață,

și-n fața morții un păcat…

ce știu despre iubire?!

 

tu să mă-ntrebi ce știu despre iubire

e ca și cum ai vrea să știi de dorm,

îți cer un zâmbet ca despăgubire

și-ți dau răspunsul dragului enorm;

tu să mă-ntrebi ce știu despre iubire

e ca și cum m-ai întreba de sete,

te-aș bea din singură sorbire

ca setea mea să se repete.

tu să mă-ntrebi ce știu despre iubire

e ca o pocăință-n inutil,

căci inimii i-am dat orbire

și viața-n mine-i joc futil;

tu să mă-ntrebi ce știu despre iubire

e ca și cum Divinul m-ar rata,

și de mi-ai fi un strop de amăgire

de maladia ta nu m-aș trata.

 

tu să mă-ntrebi ce știu despre iubire

e ca și cum m-ai întreba de tine,

ești dreptul meu la fericire

și viața mea de-a ta se ține…

 

tu

 

un test în orb în care-i despre tine,

un ciob în care încă pot vedea,

chemarea-n iad ce mie-mi aparține

prin ultimul sărut de mi l-ai da;

și cum în toate mă încep prin tine

și nu mai am nimic de declarat,

devin o scenă a slăbiciunii-n sine

și-n mine-un tu de mine separat.

 

când taci și tu mi-aud singurătatea

și-n oase ascund perfect înc-o tristețe,

pe-un drum pierdut m-așteaptă vanitatea

ce-ți port în suflet ca să îmi înghețe;

și cum puținul îmi devine viață

ca o condiție asumată în zadar,

iubirea ta îmi poate deveni postfață

și tu din tine poți să-mi faci un dar.

 

ca să mă iert că nu pot fără tine

îmi dau timiditatea pe dispreț

și vând iluzii ofertându-mă pe mine,

un mare prefăcut la suprapreț;

și cum în mine toamna se întoarce

sigur mai este loc de-un mulțumesc,

singurătății tale ca să mă remarce

să-ți spună ”tu, încearcă: te iubesc!”.

 

un test în orb în care-i despre tine

și-n mine-un tu de mine separat,

am pus dorințe în ambele destine

și-n noi un tu ce trebuie păstrat!...

 

Epistolă către nimeni (XI)

Să nu ai parte de nicio constantă în viața ta înseamnă să nu existe nicio oprire. Să duci o viață de fugar dintr-o relație în alta, să aparții efemerului, să te debarasezi de un prezent fabricat de tine într-o complicitate deplină cu propria-ți rațiune nu se poate decât prin asumare. Să fii un fugar din calea realității pe care și-o doresc cei din jurul tău și care te include este un stil de viață pe care numai cei care frizează geniul o pot face. Dar asta anulează orice șansă iubirii. Nu poți construi decât iluzii care nici măcar nu-ți rămân ție, le rămân celor implicați, iar ei nu vor înțelege decât într-un târziu care nu mai contează. Ești perceput ca personajul care sfidează firescul existențialului, care aduce în efemerul prezentului enorm de multă forță, cel care rearanjează priorități, cel care schimbă destine sau destinații. Ești cel care complică existențe, care seduce prin simpla prezență, cel care poartă la vedere vocația ratării celorlalți, însă în același timp cel care poate înlătura definitiv acea vocație a ratării transformând eșecul într-o reușită măruntă de unde fiecare poate începe reconstrucția personală.

Singura întrebare pertinentă este: ”construit pe această tipologie, este capabil omul de iubire?”. Categoric, da! Este cel mai perfid jucător într-ale iubirii. Conștientizează, manipulează, constrânge, totul pentru a-și atinge scopul relației interumane. Este perfect capabil de iubirea definitorie, dar nu o va alege niciodată, pentru că un astfel de moment de slăbiciune însemnă și sfârșitul epopeei lui. Ei știu să distrugă, dar în egală măsură pot construi ceva definitoriu și definitiv. A distruge este pentru ei un clișeu existențial, un reflex pavlovian, a construi este o alegere dificilă, dar atunci când se întâmplă alegerea este cel mai bun lucru care ți se poate întâmplă, asta dacă îl vei întâlni vreodată. Implicarea lor în orice este totală și creează adicție, însă singurul lucru pozitiv în această implicare este faptul că această implicare li se întâmplă doar celor capabili să primească și să ducă această povară. Cei vizați sunt foarte bine aleși, de pe urma unei analize riguroase, însă, aici este partea cea mai interesantă, totul se reduce la nevoia lor primitivă de a iubi. Da, ai citit bine, dragul meu sau distins cititor, totul se reduce la nevoia lor primitivă de a iubi. Reciprocitatea nu va fi o clauză contractuală nescrisă, pentru că ei nu aleg această reciprocitate, este vorba de un instinct egoist educat, dar căruia i s-a permis ieșirea la vânătoare.

Ce faci când îl întâlnești, îl accepți sau nu?! Decizia este una extrem de dificilă, mai ales pentru motivul unicității. Vrei să ai totul pe una dintre părțile esențiale ale evoluției personale sau alegi liniștea și axiomele necunoscute ale Divinității?! Cine alege să trăiască această experiență să se aștepte la ceea ce probabil a intuit că se poate dincolo de limitele personale, dar să accepte și ideea că totul va arde cu o repeziciune greu de remarcat, ulterior greu de acceptat. Vrei viață din viața altuia doar pentru că simți că ți se potrivește și merită orice risc, atunci trebuie să știi că renunțarea la rațiune nu este o opțiune ci o certitudine, chiar dacă este un provizorat. Această experiență, prin unicitatea și intensitatea ei, nu te poate decât ridica; este o ridicare imensă, neobișnuită, cu simțurile încordate peste limite dar toate acestea se datorează unei căderi imense în tine, pentru că această ridicare, percepută sub forma unei reveniri la realitate, va avea la bază și experiența suferinței afective în cea mai pură ei formă. Dacă vrei să iubești în felul tău o poți face oricând, oriunde și cu oricine crezi că te merită, dar să accepți iubirea cuiva capabil să ucidă viața din tine pentru a-i reda ulterior un puls mai puternic și edificator, trebuie să meriți. Perfid sau nu, dacă merităm sau nu să trăim așa ceva, nu decidem noi ci doar cel care are de oferit totul! Noi suntem doar niște privilegiați orfani ai vieții…

insensibil

 

nu mă-ntreba de ce nu-ți pot răspunde,

nu insista pentru ce știi deja,

un colț de lume să mă pot ascunde

îmi e de-ajuns ca să te pot uita;

trebuie să-ți fi părut pierdut,

la fel de nemișcat și rece

lăsând un gol în așternut

și un trecut ce ne petrece.

 

ce pot să-ți spun de unde sunt,

nimicuri sumbre, împotriviri?!

sunt tot lucid dar mai cărunt,

un chip în umbra ultimei priviri;

și toate au același gust,

nimic să te mai recomande,

e toamnă-n mine și îngust,

iubitele îmi sunt ofrande.

 

nu mă-ntreba de ce nu-ți pot răspunde,

tu știi deja că-ți sunt un imposibil,

sunt peste tot și în niciunde

iubind tăcut și insensibil…

  

Epistolă către nimeni (X)

 

Am avut parte de o viață decadentă?! Să ajungi să te rogi să fii primit într-un suflet mult prea neîncăpător pentru ce avem de oferit nu este începutul sfârșitului?! Aici nu mă refer la Divinitate, când spun rugă adresantul este acel suflet, nu mic, nu mare, ci simplu, neîncăpător. E sfârșitul pe care nicio rațiune nu îl acceptă, este primul pas spre exilul definitiv a ceea ce identificăm ca fiind iubire. Plecăm din noi forțat, cu mare brutalitate iar rațiunea lucidă, rece și tăioasă, acceptă plecarea pentru că e singura cale spre devenire, spre împlinirea păcatului iubirii. Rămânem agățați în hămesirea carnală, în primitivismul propriu și ne-am ucide încet, bucată cu bucată, doar pentru că ne temem de o simplă nostalgie care ne va întoarce în ceea ce suntem, la ceea ce tânjim în tăcere și la o suferință pură, nedisimulată. Când ești prea sofisticat să iubești simplu, primitiv și ingenuu, renunțarea forțată îți va aduce introspectiv și această incertitudine: ”Am avut parte de o viață decadentă?!”.

Să fii un prădător sexual e un aspect personal asumat, însă să amesteci sentimentul iubirii cu instinctul prădătorului e alta. E prea mult! Să forțezi purificarea prin scenarii apocaliptice de tipul ”nu mai vreau”, ”nu mai merge” și ”nu mai pot” pentru a ajunge la ”nu-mi mai este de trebuință” este curată nebunie. Câți dintre noi au curajul acestei nebunii?! Câți dintre noi găsesc calea uitării pentru a personifica ulterior a nu știu câta nostalgie inutilă?! Însă până la nostalgie trebuie să treci prin purgatoriul purificării. Și înainte de toate acestea să iubești complet, nebun și fără rațiuni. Să fii un iresponsabil al simțurilor, un devorator al trupescului și călăul dorințelor tale, pentru că tu contezi doar în ecuația dăruirii fără a cuantifica reciprocitatea. Să iubești încât prin arta dragostei să răzbuni tot ce ai iubit prea puțin, dar totuși ce-ai simțit ai numit iubire. Să educi prădătorul sexual transformându-l într-un zeu al preludiului și mai ales, al sărutului. Să faci din atingerea ta singura ei dorință, iar din dorințele tale o suferință care să o transforme pe ea în capodopera artei tale.

Viața înseamnă și o multitudine de opțiuni, ceea ce implică să facem alegeri. Alegem să lăsăm rațiunea să ne salveze sau alegem să iubim?! Într-o logică existențială simplă vom alege să iubim, pentru că în firescul etapelor vieții știm, sau ar trebui să știm, că rațiunea își va intra în drepturi și ne va salva oricum. Greșit! Rațiunea de dinaintea iubirii, cea care luptă cu iubirea, nu este totuna cu rațiunea post-iubire, mai ales prin efectele ei. Apare însă o altă întrebare: dacă rațiunea din stadiul primar ne sfidează încercând corectarea derapajelor iubirii, mai putem numi ceea ce trăim ca fiind iubire?! Iubirea în orice concept filosofic înseamnă deposedarea de sine, un altruism pervers care poate ucide sau redefini. Ea ne hrănește cu senzualitate, voluptate și dorințe carnale nestăpânite, iar ieșirea din ea are o singură soluție: abatorul rațiunii, metafizicul în care moartea, eternitatea, redefinirea și echilibrul sunt doar ipoteze sau pure noțiuni teoretice. Iubirea privită ca fructul oprit: odată mușcat din el, nu-ți mai rămâne la îndemână decât cinismul. Și unele cazuri, scrisul…

Dacă m-ai fi iubit

 

Dacă m-ai fi iubit ai fi avut grijă de visele mele;

mi-ai fi stăpânit febrilitatea așteptărilor care îți aparțineau

și îmi alungai acel înainte-înapoi al căutărilor mele.

Dacă m-ai fi iubit nu ai fi pus capăt nopților

în care parfumul tău era singurul aer pe care îl respiram

și nu mi-ai fi șters din palme liniile chipului tău, umerilor tăi,

și nici nu îmi înstrăinai tremurul trupescului nimfă.

Dacă m-ai fi iubit nu mi-ai fi luat păcatele neîmplinite

și nici nu mă lăsai pradă celor care în asediul lor

m-au strivit sub copitele negre ale urii ce-mi purtau.

Dacă m-ai fi iubit nu mi-ai fi oferit toate plăcerile tale,

toate trăirile închipuite peste zi, în așteptarea nopții,

și nici nu ai fi dat un sens în mine sublimului.

Dacă m-ai fi iubit mi-ai fi respins trăirile,

m-ai fi rugat să te iubesc mințindu-te

și ai fi închis prăvălia unde

sufletele se comercializează la liber.

Dacă m-ai fi iubit nu mi-ai fi permis nicio tristețe,

nu mi-ai fi refuzat îndoielile

și nici nu m-ai fi botezat cu focul pasiunii tale,

numindu-mă amantul imposibilului.

Dacă m-ai fi iubit nu mi-ai fi hrănit obsesia,

nu ți-ai fi clădit fericirea pe ruina inimii

și nici nu m-ai fi condamnat la nostalgie.

Dacă m-ai fi iubit mi-ai fi ucis mila

din care mi-am făcut ultima haină

în care se păstrează răcoarea infinitului neștiut.

Dacă m-ai fi iubit nu mi-ai fi spus vreodată

Te iubesc!...