Să-i dau măsură iubirii (II)

Sufletului meu i-aș dărui obraji, astfel și-ar purta public rușinea îmbujorării fiecărei tresăriri; să-i fie de nevroza ciupiturii pornită din compasiunea drăgălășeniei după care tânjește. Mai binele sănătății ar fi o certitudine, căci fiece îmbujorare înlătură riscul paraliziei lui, scenariul perfect ulterior ratării. Culoarea obrajilor va dezvălui temperatura implicării sau convalescența. Substituit-am atunci chirurgia rănilor vii cu chirurgia plastică născătoare acelei fericiri artificiale care prisosește lumii. Fără spitale și ospicii pline, umanitatea s-ar apleca cu bucurie spre iubirea cabotină. Fără durere și fără viu – o lume în care fericirea nu-și află nici un rost și nici Divinului nu i s-ar mai șopti reproșuri. Tributari ăstei măsuri în iubire, am reduce umanitatea la mulțimea vidă ...