Când mă gândesc la simțământul
dragostei, delirul îmi dă târcoale. Să știi că poți iubi mai mult decât poți tu
suporta și în schimb să nu primești nimic. Este și-un firesc în singularitatea
trăirii, căci tu dai peste măsura ființei; atunci le împlinești pe ambele, și
reciprocitatea dorită, așteptată, se regăsește în porția ta de iubire. Și când
știi toate ăste, și când le-ai trăit până la capăt, cum te poți împăca cu
singurătatea când ești devorat de iubire? Sinele nu poate fi amăgit cu fantasme,
poate doar cu iluzia sincerității unui zâmbet. Reziști conștientizând că
eternitatea este doar apanajul zeilor, iar ție, simplul muritor, ți s-a dat
doar dreptul degustării vieții. Să fii plin de viață, să încerci toate aromele
trăirilor, pentru ca la finele destinului să-l împlinești prin înfruptarea
morții, și toate ăste’ după ce ai suportat cu o constantă încrâncenare toate
despărțirile lumii.
Să iubești peste măsura destinului,
peste putința de înțelegere a firii, și toate astea ducând povara
repetabilității ...
Dă-mi mie Doamne putința
iubirii peste măsura din toate și tot mie lasă-mi provocarea promiscuei
reciprocități din frumosul dăruit Evei ...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu