Să-mi fie cu bucurie și
tristețe deopotrivă, este precum căderea în mare din înaltul unui munte. În
timpul rătăcirii dintre cele două dimensiuni se-ntâmplă revelația unei trăite
inutilității. Oscilând între sublim și ridicol, știu că tot ce mi-am trăit mi-e
preapuținul dorinței în veșnicia lumii. Unde am găsit tandrețea am aflat și
lacrima nefericirii, iar unde am aflat disprețul mi s-a apropiat și admirația. Stăruința
unei existențe în paradox e asemănătoare iubirii platonice. Cui folosește
iubirea neargumentată a sinelui? Cui folosește iubirea epică care nu s-a
desăvârșit numai în închipuire? Înnebunesc la gândul că ipoteza neajunsului în
dăruirea ființială mă poate ajunge, dar gândul că demența târzie care mă va
cuprinde nu o voi regăsi vreodată în verdele pământului, mă liniștește. În animal
și om se poate ascunde orice nemulțumire, pe când în frunză, bulb și rădăcină
viața-i tihnită; cum tot ce-i viu fost-a rânduit prin grija Divinului, mă simt
captiv în rânduiala ăstei lumi și nici o evadare nu-mi va folosi aici ...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu