Ce este real? Ce este soluție? În
lipsa concretului orice căutare stă în absurdul inutilității. Când zăbovesc
asupra infinitului și-l încadrez într-o realitate, mă cuprinde nebunia
iraționalului, căci simt că acceptând infinitul prin irațional mi-am construit
certitudinile. Mă sprijin într-un paradox pentru o demonstrație catatonică.
Existența infinitului presupune că acesta acceptă orice trăire. Să iubești
infinit, să te descompui în multitudinea de particule infestate cu fericire și
apoi să mori. Unde mergem în moarte? În neant? Rai? Iad? Purgatoriu? Pot fi aceste
destinații asociate infinitului? Evident că într-o logică creștină viața eternă
primește concesia infinitului. După un infinit, intrăm în altul? Putem trăi mai mult decât un singur infinit? ..., sau putem atinge infinitul în mai multe trăiri?
Acest paradox nu-mi va conferi niciodată stupidul motiv al fericirii și nici
motivația de a nu mă dărui total, dacă astfel îmi va fi de trebuință!
Mai contează când prin moarte suntem oferiți eternității, dacă în cauza morții ne-am aflat suferința sau fericirea?
Dacă mi-ar sta în puteri
alegerea infinitului, voi opta doar pentru cel în cauza trăirilor, al iubirii,
al suferinței, al pasiunilor.
Dă-mi Doamne infinitul
trăirilor, chiar dacă pentru asta îmi vei refuza eternitatea morții ...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu