I

 

observ că iarăși ninge și cerul cerne blând

o liniște suspectă se-așterne pe pământ,

tăcerea care-mi spune că suntem la final,

i-o renunțare-n sânge, în suflet și-n carnal;

și ninge-a disperare, a rugă spre dezmăț,

de simpla ta prezență nu pot să mă dezvăț,

și ninge fără teama că mâine nu mai sunt

iubirea e un munte, îl urc cu pas mărunt.

 

în mine adăposturi, în tine întrebare

e iarnă peste suflet și ale lui hotare,

se va depune praful peste a mea tăcere

e alb și ninge crâncen, nu-i loc nici de durere;

pe munte poate-i viscol sau poate un senin

în gânduri ne-nțelesuri ce pleacă și revin,

aprinde-mi o pădure să nu mă rătăcesc

sau stinge albastrul lunii, să uit că te iubesc…

 

cu tine…

 

… am prins din viața mea

un singur anotimp

și poate cerul s-o-ndura

acum, peste răstimp,

cu tine-o clipă să-mi mai dea,

să-mi fie de alint.

 

… a fost un complicat

un drum pe contrasens.

am pătimit și îndurat

ritualic în consens,

dar te-aș mai duce în păcat,

să-mi fie de intens.

 

… am fost așa cum sunt

dar cine să mai știe?!,

în inimă să mă confrunt,

mi-ar lua o veșnicie;

mai sper și-l vreau, ultim sărut,

de tandru să îmi fie!...

 

sunt ceea ce sunt

 

tot ce-ți ofer se-ntâmplă-n mine

și ce îmi ești în inimă încape,

degeaba strig, nimic nu ne susține

s-a pus pustiu-n pietre și liniștea în ape;

nu-ți mai aud nici vocea și-un vid e înspre tine,

ce-i adevăr sluțește ce-a mai rămas din noi,

o agonie surdă ne tulbură-n destine

și chipu-și schimbă forma, grimase de război.

nu-s lacrimi peste gânduri și nici suspine-n liniști,

în suflete hulpave iubirea stă de hrană,

citește printre rânduri, ai dreptul să-mi exiști,

sunt inimă zdrobită, rutina mea-i o rană

și tot ce ți se-ntâmplă va încăpea-ntr-o geană,

pe care o voi pierde în apă venusiană…

 

iubesc să te urăsc

 

prezentul poartă un regret,

mi-a reușit să m-amăgesc,

iubirea mea-i un cabaret,

iubesc grotescul din lumesc;

 

mi-a fost iluzie ce-am sperat

un vis specific bărbătesc,

să te iubesc m-a siderat

acum nu mă mai recunosc.

 

când te-am iubit tu mă urai

și ne-am iubit carambolesc,

când m-ai iubit considerai

că-i mult mai bine să-ți lipsesc;

 

azi sunt un chip dintr-un trecut

și n-am motive să-ți vorbesc,

ce am făcut am desfăcut

și mi-e ușor să-ți recunosc:

 

daaa!, te-am iubit ca un nebun,

un saltimbanc pe stil domnesc,

din ce ți-am fost o să m-adun,

acum iubesc să te urăsc!...

 

”iubește, fă ce vrei!”

 

dacă păstrezi tăcerea, să fie din iubire

și dă-i tăcerii tale statornicia pietrei,

adună-ți tot intensul și pune-l în trăire,

firescul să-ți devină: ”iubește, fă ce vrei!”;

 

dacă vei vrea să urli, să fie din iubire,

suprimă-ți suferința ca pe un cap al hidrei,

ce oferim se-ntoarce ca drept despăgubire,

viața devine simplă: ”iubește, fă ce vrei!”.

 

dacă îndrepți greșeala, să fie din iubire,

căci în iubire vina e-n plus ca cifra trei,

să ierți ce te iubește e semn de împlinire,

e calea înspre sine: ”iubește, fă ce vrei!”;

 

în rădăcina ființei doresc să-mi fii iubire,

să o petrec prin timpuri, să-ți fie mantia zestrei,

în tot ce-mi sunt se simte organica trăire,

tu fă-mi din existență: ”iubește, fă ce vrei!”…