recviem

 
în noi tăcere și-ntre noi
un hău adânc nemăsurabil,
de-i iad sau rai e tot război,
un fatalism indescifrabil;
 
un corp respiră altul nu,
ferestre închise dinspre viață,
durerea taie-n interior
și hăul dintre noi îngheață.
 
îți știu durerea pe de rost,
îmi știu durerea ca pe-un vers,
nu ne mai suntem adăpost
și Dumnezeu din gând ne-a șters;
 
în casă-s toate întunecate
și-un rece în așternut întins,
păcate pline, amestecate,
în iadul meu, focul l-au stins.
 
speranța-i calea spre nimic,
debarcader secat de ape,
din lemnul crucii fă-mi un foc,
dezgheață-mi iadul,
scoate-mă din noapte;
 
în noi tăcere și-ntre noi,
un vers albit de timp rămâne,
un epitaf pe un pietroi
și urma ta peste țărâne.
 
în pâinea ta de peste zile
și-n ruga ce mi-ai pus deoparte,
păstrează-mi loc în amintire,
să te iubesc și după moarte…

trebuie…

 
caut, caut, și mă caut
de o cale de ieșire,
cel mai mare prefăcut
mi s-a-nțepenit în fire;
 
mint, zâmbesc și mă feresc
te urăsc și te iubesc,
totu’-n juru-mi făcătură,
cicatrice, bătătură,
mi s-au inserat în suflet,
nu-s speranță, mi-s doar urlet,
stau pe piele și în oase,
doruri grele care-s roase
de-acea teamă ce-am crescut,
am iubit cum am putut,
am urât cum am știut,
sunt același n-a trecut,
presupun că-s prizonier
în etern nu efemer,
mintea grea făcută-i piatră
se prăvale-n ființa toată,
cade-n hăul meu adânc,
smulge inima bătând
și din hău îmi dă dispreț,
mi-s o carne fără preț!...
 
caut, caut, și mă caut,
tu cumva mă-ngăduie,
am mințit, nu te-am urât,
ce iubesc îmi trebuie,
trebuie,
trebuie,
trebuie…
 

respir…

respir ușor, respir cu teamă,
învăț să pierd, s-accept, să trec
de amintirea ce te cheamă,
de plânsu’-n care mă înec;
 
nu mă-nțeleg de ce-am plecat,
de ce-am lăsat ce-am strâns în brațe,
mi-a fost prea bine-amestecat,
acum m-aș da pe-un pumn de gloanțe.
 
nici nu mai dorm, nu mă mai simt,
respir ușor, respir cu teamă,
doar morții i-aș mai da consimt,
da-s prea sărac să trec de vamă;
 
blestemul meu să te iubesc
să-l dau la troc e prea puțin,
în iad degeaba mă trudesc,
ratarea-i pusă în destin.
 
mă-ntind de tot sperând un vis
în care aflu-a ta iertare,
respir ușor, mi-e interzis,
să cad cu moartea la-mpăcare;
 
trag aer cât să mai respir,
respir ușor, respir cu teamă,
în vis sunt negrul trandafir,
sunt trocul tău lăsat la vamă…