miercuri, 26 octombrie 2011

Amărăciuni cotidiene



Încă o zi între semeni, același deja-vu al irosirii. Nu pot înțelege cum umanitatea află armonia îmbinând ridicolul cu bucuria supraviețuirii ...
*
În fiece miez de noapte citesc presa. Nu există zi fără un titlu de genul: ”Fabulos! ...”, ”Șocant! ...”, ”Scandalos!...”, ”Groază ...”. Aștept cu disperare momentul în care presa ne va revela: ”Fabulos! Extraordinar! Șocant! ... Dumnezeu chiar există!”.
*
Cu certitudine trebuie să existe un echilibru, fie el precar, căruia să ne supunem; trebuie să existe anumite reguli pentru a evita anarhia. Din nefericire alegerile noastre produc dezechilibre și totul se reduce la iluzii.
*

Amărăciuni nocturne



Mă lupt cu vidul din mine de prea multă vreme. Ceva din mine, încă nedefinit, se opune renunțării. Nu lupt pentru mine oscilând între o speranță susținută de rațiune și disperarea afectului, lupt pentru că îmi este de trebuință să fiu suficient de viu încât să nu fac vreo concesie unei Treimi incerte: moarte, eternitate, Divinitate. Trăiesc cu certitudinea și gustul pustiului dar sunt foarte îndepărtat de intensitatea vreunei agonii. Când Dumnezeu își permite o tandrețe cu mine îi răspund cu melancolie ...
* 
Nu m-am temut niciodată de singurătate, dar în ultima vreme mi-e o frică teribilă de singurătatea din semeni. Am întâlnit-o tot mai des și mă îngrozește ...
*  

vineri, 21 octombrie 2011

Esența timpului



Personal, îmi pare că m-am irosit. Viața nu a fost deloc pașnică cu mine; în afara marilor iubiri și ratări deopotrivă, nu am avut parte de iubire, nu am căutat-o, nu mi-am dorit-o. Am învățat să trăiesc simplu, poate puțin prea avangardist sau prea retro în anumite momente, dar nu am fost scăldat de acea aroma a iubrii din care orice familie face o datorie sacră. În majoritatea timpului dedicat, omul caută acel echilibru afectiv fără de care nu poate supraviețui. Echilibrul meu s-a bazat întotdeauna pe natura sălbatică sau domestică a locurilor natale, nicidecum pe natura umană. Eu și umanitatea nu am fost niciodată compatibili, precum nu se poate combina ziua cu noaptea fără liantul amurgului sau al răsăritului. Încep să cred tot mai mult că nimic nu este întâmplător, că răsăriturile și amurgurile au fost bine gândite de către Creatorul ăstei lumi, indiferent cine ar fi Făptașul.

joi, 20 octombrie 2011

Conținutul unui om



A trecut aproape o săptămână de când m-am oprit din scris. Nu a fost nimic legat de lipsa de inspirație sau timp și nici nu m-am răfuit cu mine într-o criză de identitate. Am preferat să mă gândesc la ceea ce am scris până acum și la tăcerile pe care mi le-am impus de-a lungul vremii. M-am recitit în diagonală și mi-am ascultat gândurile revoltate de toate trăirile mele expuse public sau păstrate în anonimatul ființei. Am petrecut mai mult timp cu fiica mea de aproape doi ani și mă minunam de simplitatea geneticii. Posedăm aceeași sangvinitate și aciditate, suntem bântuiți de aceleași nevroze și pasiuni, avem o doză comună de încăpățânare, aroganță și orgoliu și știm să obținem la fel de ușor iertarea pentru orice neghiobie comisă. Diferența este că ea se mai poate schimba, are viața înainte și tehnica avansată în avantaj, eu nu.
Algoritmul după care Dumnezeu a creat această lume nu poate fi înțeles de nici un muritor, el poate doar să creadă fără a cerceta și astfel să-și asigure liniștea afectivă; este cea mai simplă formă de conviețuire cu sinele, umanitatea, viața și spiritualitatea.

joi, 13 octombrie 2011

Motive ...


Acesta este unul din motivele pentru care în adolescență spuneam ”Muzica m-a învățat să iubesc și femeile să urăsc!”. Mai târziu am suportat o modificare , iar femeile a fost substituit cu umanitatea. Prezentul suportă doar prima parte, cea legată de muzică. Am păstrat iubesc și am adăugat a ierta. Oricum ar arăta viitorul motivul se păstrează. ”Ascultați” argumentul ...

Destine



Ieri am încheiat un alt episod din viața mea. Am un gust amar; parcă prea multe capitole compun o viață de om și cu toate acestea umanitatea se plânge de faptul că o viață este mult prea puțin pentru cât și-ar dori să trăiască sau să experimenteze. Unul din paradoxurile majore aparținând existenței umane constă în faptul că trecem prin viață irosind-o, dar ajunși la capătul ei cerșim clipe sau zile în plus. Pentru ce?
Percep aceste finaluri ca fiind lipsite de demnitate; nu avem dramul de decență să ne recunoaștem greșelile față de noi înșine, față de aproapele nostru. Nu avem inserat în ADN gena învinsului, dar nici a învingătorului. Destinele se formează, se construiesc, se desenează prin fapte, trăiri.

vineri, 7 octombrie 2011

Eclipsele din noaptea mea polară


În ultima vreme am tăcut prea mult. Nu întotdeauna ceea ce am scris a reușit să exprime exact această furie și lehamite care-mi atârnă de ființă. Nu am căutat a proteja dar nici a responsabiliza pe cineva pentru propria-mi neputință. Simt că sunt unul dintre acei puțini care au parte de libertatea spiritului și a ființei, cei care știu cum să abuzeze de această libertate trăind în afara canoanelor și a fricii. Cu toate ăste nu am fost suficient de puternic afectiv încât să trăiesc în afara umanității, sa o ignor măcar la nivel rațional. Îmi iubesc prea mult semenii deși nu au făcut nimic pentru a merita acest sentiment. Nu mă rușinează posesia unei slăbiciuni de această natură și nici modalitatea în care ea îmi domină rațiunea în momentele de repulsie și respingere, dar trebuie să recunosc că mă afectează. Nu asist și nici nu sunt implicat în vreo competiție cu semenii, chiar mi-am permis indolența de a-i lăsa să plece rupând bucâți din mine. Îmi este mai ușor să mă suprim prin regrete și melancolie decât să să port micile sau marile batălii care sfidează orice logică, în care se inventează și inventariază victime. Am ales povara libertății conștientizate, cvasi-exploatate și parțial asumate, dar parcă prea lungă-mi pare noaptea asta polară. Fiecare pas făcut șovăielnic de semeni înspre mine înseamnă o nouă eclipsă de viață. Sunt totuși prea multe, totuși prea mulți și vorba poetului, mie mi-a rămas a fi ”tristul cel mai liber dintre toți” …

joi, 6 octombrie 2011

(XI)


 

Larry King a oferit un răspuns stupefiant pentru unii, pentru alții senzațional, atunci când a fost întrebat în timpul unei emisiuni pe care o modera, ”Care ar fi prima întrebare pe care i-ai adresa-o lui Dumnezeu, dacă l-ai întâlni?”; după o clipă de gândire răspunsul a fost ”You have a son?”. Dacă l-aș întâlni, categoric nu aș întreba ceva de interes public, m-aș limita la o întrebare de interes strict personal, ”Oare ce caut eu în viața mea!?”. Dacă întâlnirea ar fi publică întrebarea ar fi alta, ”Îți place retorica?” 
*

miercuri, 5 octombrie 2011

De ce scriu!? (III)



Îmi este cumplit de greu să mai păstrez adunată la grămadă toată această nebunie ușoară și acceptată cu care umanitatea s-a obișnuit să trăiască în resemnare; cu aceeași nebunie sunt tratat la rându-mi atunci când ies în lume. La ce-mi este de trebuință colocatarea în acest sanatoriu cosmopolit nici eu nu știu, dar cert îmi este faptul că pot răbda viața doar răbufnind, cum altfel, decât în scris. Îmi este tot mai greu să sedimentez ceea ce citesc, am ajuns chiar să parcurg aproape zilnic pagini din patru cărți diferite, doar pentru a mă încânta iluzoriu, pentru a găsi ceva care să mă motiveze să înaintez, să rup aceste lanțuri ale ipocriziei care mă blochează în singurătatea și amarul gândurilor.

marți, 4 octombrie 2011

Inutilitate (IV)


Mă simt tot mai expus, mai decopertat de trăire, de ființă. Ciudat și extrem de iritant este faptul că cei care dețin statutul de prieten își dovedesc utilitatea fără ca eu să-i fi întrebat de sănătate sau de viață. Sunt saturat de întrebarea ”Chiar tu ești autorul acelor texte?”; urmează apoi tot felul de afirmații, de la cele mai naive la cele mai sinistre și apocaliptice. Interesant este faptul că ele poartă amprenta acelui adevăr absolut, pe care prietenii îl emit fără nici cea mai mică marjă de eroare, în neumila lor părere. Sunt tot mai consternat să constat câtă indecență poate ascunde o relație de prietenie.